[2 Mai, înainte de 1990]

Nu îmi aduc aminte să fi organizat noi petreceri, dar mergeam la foarte multe. Și nici măcar nu… Bine, existau invitații, fără îndoială. Țin minte că odată, era un an în care aveam o cămașă de noapte cum n-am mai avut, era extrem de incomodă dar era cât se poate de pitorească. Și odată am ajuns în capul satului, foarte aproape de noi, de fapt, la Alexandru Tocilescu, la regizor, care avea o gazdă acolo și o are și în ziua de astăzi. Și dădea o pyjama party. Și toți veneau îmbrăcați în pijama. Și n-a vrut să mă primească, pentru că n-aveam pijama, eram îmbrăcat în hainele de stradă obișnuite. Puteam să mă duc acasă foarte ușor să-mi pun cămașa de noapte și aș fi fost o apariție. Dar n-am vrut, m-am enervat și n-am vrut să fac nimic special pentru ceaiul ăsta. În rest, pentru că cunoșteam foarte multă lume, puteam să mă opresc aproape în fiecare casă, unde se întâmpla seara câte ceva. Ce putea să se întâmple… Muzică, conversație, băutură. Puteai să vii cu sticla ta oriunde, oriunde aveai prieteni, bineînțeles. Și ne duceam în vizită la Tereza Culianu, la sora lui Ioan Petru Culianu, care locuia la o familie de tătari. Și ce puteam să facem? Jucam cărți, foarte des, ne plimbam, cât te poți plimba pe Corso în 2 Mai. Nu făceam nimic extraordinar. Dar în fiecare curte exista, de regulă, câte o petrecere. Nu mai știu dacă se și dansa, se și dansa, dar nu cred că dansul era dominant. Muzica era obligatorie, băutura și cam atât. (1)

Te duceai ori cu o sticlă de băutură ieftină, putea să fie începută, n-avea nici o importanţă, ori cu ce aveai de mâncare în momentul ăla. Unul venea cu o pâine, unul venea cu un salam şi se cam pregăteau lucrurile la botul calului. Deci parte erau cunoscuţii celor care organizau petrecerea, dar pe parcurs, pentru că se auzea muzică, hihăială, pentru că vedeai peste gard, totul era în deplină transparenţă, gardurile erau mici, nimeni nu-şi construia ziduri în jurul gospodăriei, vedeai că se întâmplă ceva acolo, o petrecere, şi întrebai „Mai e loc? Ne primiţi şi pe noi?” „Hai, veniţi”. Te uitai la oameni dacă erai înăuntru, vedeai cam cum arată, îţi convenea să intre, da sau nu, în general cam erau primiţi toţi. Şi în general erau mai multe petreceri în sat în aceeaşi seară, deci cam aveai de unde alege. Şi oamenii se amestecau. Se amestecau, în acelaşi timp se creau şi găşculiţe, dar în interiorul aceleiaşi gospodării şi aceleiaşi petreceri. Se dansa foarte mult, spre deosebire de acum, sau de ce mi se pare mie că văd acum. La petrecerile între prieteni se dansa enorm. De fapt asta se făcea: se bea, se mânca mai puţin şi se dansa pe rupte. Pe rupte, până la epuizare. În general rock`n`roll şi mai încolo a apărut şi twist-ul, mă rog, şi „muzică de blangot” cum ziceam noi, muzică de mozol. Muzică lentă, în care dansai şi te iubeai în acelaşi timp. (6)

Sculele de ascultat muzică erau rare. Era greu să dansezi pe muzica de la radio, nu prea aveai ce să faci cu muzica de la radio, şi, dacă nu mă înşel, cred că la Tudoriţa cel puţin am mai prins difuzorul. Deci ea nici măcar nu avea radio, avea difuzorul ăla pus deasupra uşii unde aveai un singur program, pe care ţi-l băga partidul. Deci ascultai numai ce voia partidul. Şi urla difuzorul ăla de se auzea în tot satul.

Trebuia să fie cineva care să aibă un magnetofon, îndeobşte magnetofonul era lucrul minunat, pentru că cu pick-up-ul era greu să te deplasezi. Pe pick-up mai dansam la petrecerile de acasă, din Bucureşti. Erau magnetofoanele… Întâi a fost un magnetofon rusesc, uriaş, am uitat cum se chema. [Kashtan]. După care a apărut magnetofonul Tesla, ăla cehesc, care era elegant, mic, cu totul altceva. Deci magnetofon. Şi benzile… Da, cine avea magnetofon avea îndeobşte şi muzica, dar erau şi alţi oameni care mai aveau benzi. Deci cu benzile ne mai cârpeam unii cu alţii. Dar important era omul cu scula, dacă aveai sculă erai vedetă. Erai chemat peste tot, ţi se făceau toate poftele. (6)

În general, pentru oamenii din generaţia `70, dar şi cei dinainte şi de după, [petrecerile din 2 Mai] erau o repetare a ceea ce se întâmpla în Bucureşti sâmbăta. Trebuie să vedem contextul care era. În vremurile alea exista o mare criză de locuinţe. Criza locuinţei ducea la defavorizarea relaţiilor amoroase între tineri. Deci era o mare problemă casa. La restaurant nu puteai să faci petreceri, te duceai să petreci şi să dansezi, dar nu era aceeaşi muzică ca cea pe care puteai să o foloseşti cu magnetofonul tău sau al grupului. Şi atunci în Bucureşti căuta fiecare câte o casă sâmbăta, atunci când părinţii erau plecaţi, îşi invitau prietenii şi cunoscuţii. Şi acelaşi lucru se repeta la 2 Mai, dar mult mai plăcut, pentru că la 2 Mai, spre deosebire de hotel, puteai să te duci şi să nu dai buletin. Sau dădeai buletinul, dar nu se uita nimeni dacă eşti soţ / soţie sau altfel. Buletinul îl dădeai pentru că era zonă de frontieră. Era ca şi când, pentru o săptămână, două, o lună, ai fi avut o casă în care puteai să îţi inviţi prietenii, dar „casa” era curtea. Sigur, curtea era foarte apărată, te duceai în acelaşi timp cu nişte prieteni sau cunoscuţi, ca să nu fie străini în curte. Se împărţeau mesele la umbră, fiecare familie avea masa ei. Iar petrecerile se făceau de către cei din curtea respectivă, fiecare avea genul lui de muzică pus într-o anumită ordine. Dar dacă cunoşteai pe unul din cei cincizeci din curtea respectivă nu era nici o problemă să stai şi tu acolo, cât voiai. Pe urmă, sigur, era un raport cu mâncarea şi băutura. Era un lot care era băutura asigurată de cei din curte; îţi luai vinul, îl puneai în găleată, găleata o puneai în puţ şi aşa se răcea. În puţ puneai pepenii şi băutura. Dar tu, când te duceai în vizită, ca şi la petrecerile din Bucureşti, luai o sticlă de votcă şi cu ea veneai, o puneai pe masa respectivă şi… Nu era o condiţie, dar aşa se făcea. În loc de flori duceai o sticlă. Cam asta era structura ceaiurilor. Uneori puteai să sari gardul şi să te duci la vecin. Sau aflai că, uite, în curtea cutare a venit nu-ştiu-cine. Şi te duceai să-l vezi, mai stăteai de vorbă… Dar în general se duceau până spre dimineaţa. Şi pe de altă parte puteai şi să te duci jos la corturi să vezi ce se întâmplă, cine a mai venit, cine a plecat. Cam aşa era cu petrecerile. Care au dispărut, nu se mai fac, acum se fac grătare. (2)

Nu exista zi în care să nu fie petrecere într-una dintre curţi sau în mai multe. Şi atunci azi era la mine, mâine era la tine, era un fel de circulaţie între curţi permanentă şi, uneori, pe plajă. Focuri pe plajă şi, mă rog, mergea care avea chef. La un moment dat, dar asta a fost după `90, chiar la începutul anilor `90, au început să mai apară mici buticuţe din astea, la 2 Mai era un fel de gogoşerie, de langoşi, care se deschidea la 10 şi făceau un langoş care era singura chestie care se putea mânca, altceva nu aveai, alte magazine sau restaurante. Aveau muzică de jazz şi blues tot timpul, până dimineaţa când pleca ultimul client. Era un spaţiu de socializare. (3)

 [Vama Veche, după 1990]

[Vama] a crescut în jurul unui chioşc. Prima petrecere la care am fost în Vamă a fost într-o noapte, sub stâlpul cu bec care era cel mai avansat spre plajă din străduţa care astăzi este „Magheru” Vamei. Era singura sursă de lumină. La poalele stâlpului o Dacie din care a ieşit un casetofon pe capotă şi în jurul lui, la nişte beri, cinşpe oameni au ţopăit şi-au băut şi-au povestit. Asta a fost primul meu chef acolo. Şi după aceea s-au mutat activităţile mai la Stuf, unde în jurul unui chioşc istoric de cola-bere, deci minimal, a apărut prima sursă de umbră, primele mese şi scaune pe butuci, pe nisip, şi a început treptat o diversificare. Au apărut băruleţele improvizate şi primul meu contact cu un om extrem de speriat că Vama nu mai e ce a fost. A fost în 1993. (7)

[2 Mai, înainte de 1990]

Era una din plăcerile cele mai mari focul de seară şi, mă rog, avea şi partea de farmec şi de atmosferă, dar şi partea funcţională. Ne găteam la focul ăla ce se nimerea, exista o singură problemă, teoretic nu era voie să facem focul pe plajă şi din când în când treceau patrulele de la unitatea militară şi atunci trebuia să negociem situaţia cu militarii respectivi, care erau, săracii, militari în termen, nu prea aveau nici ei chef să fie duri cu noi, ştiau ce înseamnă să fie duri alţii cu ei, dar aveau ordine în felul ăsta. Şi atunci… mă rog, de regulă ori se făceau că nu văd, ori ne ziceau celebra replică „Daţi focul mai mic” (râde). Sau cumva să-l mascăm până trec şi după aia să punem din nou vreascuri pe foc, după plecarea lor. (5)

[Vama Veche, după 1990]

Ce-am auzit despre Vama și mi-a plăcut foarte tare, am auzit că există un loc care se desface în fiecare an și cu lemnul locului se face focul, un foc mare de tabără. Focurile la 2 Mai erau absolut frecvente, focurile de pe plajă. Și petrecerile în jurul focului. Dar acum sunt mult mai rare totuși focurile de pe plajă. (1)

N-aveai voie să faci baie noaptea. Iarăşi, în teorie. În practică se făcea, dar trebuia să fim foarte grijulii ca să nu treacă patrula în momentul respectiv. Era foarte greu să te abţii mai ales în perioadele cu mare fosforescentă. Apar crustaceii ăia luminiscenţi şi atunci e o feerie. A fost o vară în care a fost extrem de spectaculoasă marea fosforescentă şi, mă rog, a fost suficient ca unul să dea de veste de pe mal şi toată lumea s-a aruncat în apă. (5)

Nevasta lui Ş. poate să-ţi povestească foarte mult, cred, despre pietricelele din 2 Mai. Existau anumite persoane, unele persoane cu comportamente obsesive, ca să zic aşa. Mereu aceleaşi comportamente. M., nevasta lui Ş., două, trei săptămâni cât stăteau la mare ea bătea plaja în sus şi în jos şi aduna pietricele. Pe care le lua la Bucureşti. Pietricele printre care se găseau şi nişte exemplare senzaţionale, unele erau cioburi de sticlă de bere şlefuite în Dumnezeu ştie ce forme le şlefuise marea, altele erau nişte pietre cu fizionomii, mă rog, tot felul de lucruri minunate cu care umplea săculeţi pe care îi aducea la Bucureşti. Ei nu aveau maşină, deci circulau cu trenul, până la tren trebuiau să găsească o metodă să ajungă până la Mangalia şi Ş. căra aceşti săculeţi cu pietricele care se depozitau la ei acasă în Bucureşti. (6)

La Vamă am văzut două scene care mi-au rămas în cap, râsul lumii. Erau tot o pereche de băieţi sub acoperire care făceau turul plajei şi aveau cu ei şi un lup, dresat, cu grad, probabil. Care mergea la picior, fără probleme. Plaja, hai să zic nu plină de câini, dar zece – doişpe câini particulari tot erau pe plajă şi când vedeau lupul unii începeau, hau, să-l mănânce. Ăsta, săracul, doar aşa se uita puţin, nu zicea nimic, mergea, din când în când se uita la stăpân-su, “Ce fac?” “Mergi frumos.” L-ar fi mâncat să se ducă să se lupte cu ăia.  […] Pe vremea aia se făceau umbrarele din cearceaf cu patru beţe. Şi făcuse cineva, avea un câine pe plajă, un boxer parcă era, îl legase de stâlpul care ţinea cearceaful şi trec alţii mai departe cu un câine din ăla mic şi tâmpit, care latră de zici că mănâncă cinci oameni pe zi, şi l-a enervat pe boxer. Şi a luat-o boxerul la fugă, ce cort, ce cearceaf, ce beţe! Şi alerga boxerul încărcat cu patru beţe fâlfâind, a fost o chestie nemaipomenită cum alerga nebunul ăla. (9)

Asta e preluat de dinainte de a se inventa Vama şi Stuful şi ce e acum. Pe plaja aia uriaşă, care era de două ori mai mare, era un fel de Stuf, un fel de gheretă cu trei paie şi nu ştiu ce, unde… nu mai ştiu cum îl chema pe tipul ăsta, dar Ovidiu l-a cunoscut. Era un tip mai în vârstă care era obsedat de Bolero şi Musorgski[1]. Şi de la doişpe – unu – două încolo, când mai erau eventual doi oameni, trei oameni pe toată plaja aia uriaşă, îşi turna votcă şi dădea drumul la Bolero. Şi atunci prindea nişte luni… când era lună plină în orice caz. Lună plină, o plajă uriaşă goală şi de undeva se auzea Bolero-ul. Era fascinant. Şi atunci chestia asta, probabil, s-a ritualizat. Sunt câteva ritualuri care, sigur, dacă participi la ele îţi dau un sentiment de a aparţine la o comunitate, de a aparţine la ceva. (3)

[1] Modest Petrovici Musorgski (1839 – 1881), compozitor rus

[Vama Veche, după 1990]

Comerţul a început din `92, când a apărut primul magazin de la Feri Baci, din sat. No, oamenii aveau nevoie de un suc, de o bere şi aşa mai departe, şi se aduceau mai mult din 2 Mai. Comerţul cu restaurante a început din `97 şi an de an s-a dezvoltat. Acum comerţul pe care-l văd eu e atipic unui loc cum a fost pe vremuri Vama Veche, tot mai mult spun că se „costinizează”, devine un fel de Costineşti. Ştiu şi din ce cauză e, pentru că nu există nişte normative şi norme şi legi clare, adminsitrative, zonale, pentru modul în care tu poţi să faci comerţ. […] Iar faţă de alte ţări, unde există un comerţ civilizat, clar, aici totul este haotic. Aici lumea vede Vama Veche ca o sursă de muls, ca o sursă de venit enorm într-un timp scurt. Într-un fel, e tipic românesc. Lăcomia. Acolo vii să-ţi faci repede lucruri, nu în ani, ci în timp scurt. Într-adevăr, majoritatea care vin, 80% pleacă dezamăgiţi. Dacă faci o cercetare pe chestia asta o să vezi că în fiecare an se schimbă firme, se schimbă obiective, obiecte şi aşa mai departe. Abia câteva au rămas de ani de-a rândul, care au fost de ani de-a rândul acolo. Restul se schimbă. Din păcate şi multitudinea asta de chioşcuri, de chioşculeţe, de fast-food-uri nu fac altceva decât să dilueze din punct de vedere comercial lucrurile. Pentru că nu e nici albă, nu e nici neagră. Omul nu ştie nici ce să facă, nici ce nu să facă. Plus că n-avem educaţie şi continuăm. De aia v-am zis, lăcomia e tipică din punctul meu de vedere pentru români şi aici se şi vede. (4)

[Vama Veche, după 1990]

Am ajuns dintr-o întâmplare, de 1 Mai eram acolo şi am vorbit cu Carmen, care are Stuful, şi cu Adrian. Şi aveau o rulotă utilată de bucătărie. Şi atunci am zis, eu eram într-o perioadă mai grea din viaţa mea, şi am zis hai să stau la mare, să vin iarăşi în Vamă şi să gătesc la rulotă, acolo. Am stat şi am gătit acolo o vreme şi după aceea nu ne-am mai înţeles şi m-am dus la ungurul satului, care era un ungur Feri Baci, care avea tocmai birtul satului. Iarna exista un birt din Vama Veche, un bufet, în care mergea lumea, bărbaţii, iarna la băut şi la socializat. Şi atunci am luat locul respectiv şi l-am aranjat, i-am dat aşa o faţă şi l-am denumit „Fain Birt”. Asta este pe drumul principal, era primul magazin de fapt, din 1992, primul mini-market şi după aceea a devenit magazin. Primul magazin cu alimente din Vama Veche, care era al lui Feri Baci şi al lui doamna Mariana, soţ şi soţie, ei trăgându-se din Ardeal. No, şi atunci am făcut acolo pe marginea drumului, cum ar veni. Dar asta era în sat, nu era pe plajă. Iar din 2004 am construit restaurantul care e acum Papa la Şoni. (4)

[Vama Veche, după 2000]

Eu cred că nu poate să fie ieftin, în primul şi-n primul rând. Nu există canalizare, nu există gaze, oamenii care fac business acolo majoritatea nu sunt săteni, deci nu au case. Sau angajaţii care lucrează acolo nu sunt din sat, că nu ai cum să faci chestia asta. Sau nu sunt din zonă. Şi ca atare toate costurile oamenilor şi a lucrurilor care există acolo ridică preţurile. Involuntar. Oamenii care vin acolo nu ştiu chestiile astea, dar eu le ştiu. Chiar acum am făcut un calcul, deci m-am speriat. O să am cincizeci de angajaţi. E imens. Salariile mele sunt de…  salariile, cheltuielile, trec de [X] euro. Şi suma aia trebuie făcută, frate, dacă vrei să existe [afacerea]. De aia oamenii fac chioşcuri, fac fast-food-uri, se mănâncă prost, se diluează entitatea umană. (4)

[Vama Veche, după 1990]

Cu adevărat s-au început în `97 – `98, când Bibi, dom` Sorin, a adus, dar numai pe blues şi jazz. Şi după aceea… de fapt din `97 – `98 au început evenimentele culturale cu adevărat. Şi care continuă, şi astăzi sunt tot mai mulţi, încearcă. Pe exemplul meu, cumva, merg mai departe oamenii. Şi s-au făcut. Şi acum s-a făcut un club, Bongos, care iarăşi e exclusiv de concerte. Conceptul meu e un pic mai delicat, că e vorba despre gastronomie, despre muzică, despre ambianţă, e un pic mai complex. (4)

[Vama Veche, după 2000]

Asta [atragerea unui anumit tip de public, cu un anumit specific] a fost filozofia Stufstock şi este şi subiectul cel mai controversat apropo de iniţiativa noastră. Pentru că organizând un eveniment cu audienţă mare acolo aduci public. Ştiind că dacă aduci public acolo amplifici procesul distrugerii, îl grăbeşti, îl accentuezi, îl accelerezi. Privind longitudinal, în interval suficient de mare de timp, publicul era acolo deja. Festivalurile existau, altele. Şi era vizibil că dacă fac alţii va veni alt public, publicul acelora. Atunci opţiunea, care nouă ni s-a părut atunci corectă strategic, a fost că mai bine facem noi evenimentul cu public al nostru, cu conţinut cultural care să fie mai legat de dorinţele noastre. Cu dreptul nostru de a face asta, pentru că „noi suntem aici de două mii de ani”, adică de douăzeci. Şi între a avea mult public cu alt format şi mult public cu formatul nostru, noi am ales varianta b. Criticii spun „dacă n-aţi fi făcut voi, nu ar fi fost atâta public”. Ceea ce e o premiză, din punctul meu de vedere, contrazisă de evenimente care erau deja în Vamă. Era a doua ediţie a [Liberty Parade] şi n-ar fi plecat de acolo dacă n-am fi început noi. Ei ne-au rugat să-i mai lăsăm o dată. Deci, în ce calitate mi te adresezi cu rugămintea asta? Nu pot să interzic aşa ceva. Se raportau la noi ca la o mişcare cu o autoritate aproape de instituţie publică, în anul trei. Că au făcut şi o a treia ediţie, tot în Vamă, şi ne-am luat rolul în serios şi am zis „ok, civilizat, atenţie la poziţia difuzoarelor”, nu ştiu ce. Şi ei s-au mutat, au găsit un alt loc, tot pe plajă, undeva între Venus şi Saturn. (7)