[Vama Veche, după 2000]
De la Salvaţi Vama Veche a existat o formă explicită de construcţie [a comunităţii din Vama Veche]. Până atunci era o creştere naturală, cum spui, transmisă oral şi din feed-back-uri negative, amenzi, „aşa nu e bine”, „aşa da”, generate de ciorba de vamaioţi care refuzau câte un ingredient. „Asta nu e ok, se respinge”. Cât au putut să facă lucrul ăsta. Vizibilitatea crescând vertiginos, după `96, cam aia a fost perioada, când presiunea pe 2 Mai atinsese apogeul şi începuseră să se construiască în 2 Mai clădiri cu 3 – 4 etaje care azi sunt, din fericire, schelete sau abandonate sau spre vânzare; a murit economic în 2 Mai presiunea asta, pentru că valul s-a mutat în Vama, unde a crescut capacitatea de cazare, şi atunci s-au refugiat acolo şi cu nani, nu doar cu petrecerile de noapte. Şi asta a salvat 2 Mai-ul. Spre sfârşitul anilor `90 – începutul lui 2000, pentru mine legendele cu marile evenimente spectaculoase care au dat aerul de vedetă la scară naţională a locului au fost concertele trupei Vama Veche, care au contribuit ceva la conturarea conceptului nou, de Vamă cool, loc de destinaţie de un alt calibru de cât fusese până atunci – mai underground, mai alternativ. A devenit loc de televiziune, adică a atins pragul în care se dau ştiri despre el. Iar momentul în care au apărut festivalurile mari, vorbim de cel de house, Liberty Parade, publicul în Vamă atinsese în week-end volum deja sufocant. Adică faţă de ce însemnase până atunci se depăşise masa critică a toleranţei. Şi ăla e momentul în care devine explicit mesajul „Salvaţi Vama Veche de: a, b, c” şi începe un efort al nostru, al unui grup, care, sigur, absorbim din piaţă mesaje şi le multiplicăm, mesaje despre ceea ce înseamnă Vama Veche sau ar trebui să însemne, despre ce ar mai fi de salvat. Altfel, anecdotic, fiecare generaţie reproduce procesul ăsta, în paşi mult mai mici. Am cunoscut oameni care au fost prima dată în Vamă în 2007, au venit fascinaţi, încântaţi, genial!, şi în 2009 plângeau în hohote că s-a schimbat ceea ce fusese în 2007. Deci Vama nu mai e ce a fost în 2009 faţă de 2007. Pentru mine Vama nu mai e ce a fost de mult mai multe ori. Sunt mult mai multe Vămi care au fost îmbrăcate în succesive foi de varză. (7)
Eu trăiesc relaţia mea cu Vama, a mea şi a grupului, ca pe un eşec. Adică ce am reuşit este mult mai puţin decât ce n-am reuşit, iar percepţia despre ce am făcut este catastrofică. Noi am plătit mult mai scump ca imagine ceea ce n-am reuşit să facem, iar puţinul pe care l-am făcut e insuficient ca să mă mulţumească în vreun fel. M-aş fi bucurat să determin o modificare de politici ale Consiliului Local. Asta era ţinta. Rezistenţa a fost peste nivel, iar să stai într-un război de uzură cronic şi întins peste ani, şi practic să nu poţi face altceva decât să pierzi teren, treptat, mai încet decât dacă n-ai fi acolo, dar pierzi continuu teren, nu îţi lasă timp să trăieşti pozitiv. Şi atunci am o reacţie de refuz, acum, nu mai am motivaţia să mă bat cu cei de acolo. Şi mă duc cu neplăcere în Vamă din cauza acestei istorii. Iar în Corbu, Vadu, nu s-a legat să ajung. Mi se pare că e un risc mare acolo, dar nu e un război pe care să-l mai încep eu sau noi. Ne-a fost suficient. Nu mai vrem să salvăm, am salvat destul. (7)