„Sunt constănţean” este o propoziţie simplă. Întâmplător, în cazul meu este şi o propoziţie adevărată. Doar enunţarea ei produce într-un interlocutor oarecare o seamă de aşteptări, o presupunere a unor competenţe. Într-un bar, în Bucureşti, zic: „Sunt constănţean.” Reacţia: „Îmi recomanzi şi mie o gazdă bună?” Sau: într-un interviu pentru lucrarea de faţă, cineva deapănă amintiri. „Văru-meu dădea toată ziua la stavrizi, asta era damblaua lui. Într-o zi, aruncând cu lanseta, cu ţaparina… Ştiţi ce e aia ţaparină, nu vă explic.” Sigur că ştiam, deşi la pescuit de stavrizi n-am fost niciodată. Sau: vizitez Muzeul de Istorie din Sebeş. După accent – sau lipsa acestuia – ghidul se prinde că nu sunt de prin partea locului. Mă înteabă de unde vin. Îi zic, şi-mi răspunde: „Aaa, deci nu prea aveţi treabă cu istoria de aici…” Nu că nu o cunosc, ci că n-am treabă cu ea. Aşa era.
Este vorba aici de identitate, în sensul definit de Erik H. Erikson[1], de proces psihologic care are loc la vârsta de 12 – 18 ani, perioadă crucială în definirea identităţii. Există identităţi pe care le-aş numi „date”, impuse, şi asupra cărora capacitatea volitivă a individului are puţin spre deloc spaţiu de manevră: identitatea naţională, identitatea de gen. Deşi se construiesc în timp şi sunt determinate cultural, aceste identităţi sunt ştiute încă de la naştere: deşi am devenit român, faptul că urma să devin român se ştia încă de când m-am născut. Odată construit, acest tip de identitate este ireversibil: nu pot deveni chinez sau bulgar, oricât m-aş strădui.
Pe lângă aceste identităţi date, există o identitate socială construită conştient de individ, definită de Henri Tajfel drept „conştiinţa individului că face parte dintr-un anumit grup social, împreună cu o anumită semnificaţie axiologică şi emoţională legată de faptul că este membru al grupului.” (cf. Chelcea, 1998 : 11) Individul conştientizează această apartenenţă, o trăieşte emoţional şi o încarcă cu o anumită valoare. Conform lui Henri Tajfel şi a sa teorie a identităţii sociale intergrupuri, individul încearcă dobândirea unei identităţi sociale pozitive prin construirea de autocategorii cu diferite niveluri de abstractizare; îşi reprezintă atât in-group-ul (grupurile de care aparţine) cât şi out-group-ul (grupurile de care nu aparţine). Aceste grupuri merg de la categorii generale la categorii particulare: umanitate, grup, individ. La fiecare nivel se manifestă tendinţa de autoevaluare pozitivă. Astfel, un tânăr poate alege să fie rocker şi pentru a se disocia de grupul de manelişti, încărcând cele două grupuri cu valori şi semnificaţii diferite sau chiar opuse. Această identitate socială construită în urma unui act volitiv, dobândită în urma unui proces de aculturaţie, de însuşire a unui comportament şi a unei (sub)culturi şi în urma aderării la un grup specific o voi numi identitate electivă.
[1] „[…] in psychological terms, identity formation employs a process of simultaneous reflection and observation, a process taking place on all levels of mental functioning, by which the individual judges himself in the light of what he perceives to be the way in which others judge him in comparison to themself and to a typology significant to them; while he judges their way of judging him in the light of how he perceives himself in comparison to them and to types that have become relevant to him.” (Erikson, 1968 : 22 – 23) („[…] în termeni psihologici, formarea identităţii implică un proces de reflecţie şi observare simultană, care are loc la toate nivelurile funcţionării mentale şi prin care individul se judecă pe sine în lumina a ceea ce percepe ca fiind felul în care ceilalţi îl judeca prin comparaţie cu ei înşişi şi cu tipologiile semnificative pentru ei; în timp ce judecă felul lor de a-l judeca în lumina a ceea ce percepe despre sine în comparaţie cu ei şi cu tipurile ce au devenit relevante pentru el.”)