Skip to content

Rusticul din Vama Veche

Vama Veche apare evocată în memoriile Aurorei Liiceanu (psiholog, 69 ani), în special pentru ruralitatea locului.

„Am fost mulţi ani la Vama Veche, pe vremea când erau doar vreo treizeci şi trei de case. N-am dorit prea mult confort. Gazda mea nu avea lumină electrică, cred că era singura din sat care nu avea. Avea vreo cinci camere de închiriat, partea bună a casei, şi în fiecare an îi duceam Jecolan, o cremă care să-i vindece rănile dintre degete făcute din cauza spălatului cearceafurilor cu sodă. Nu putea să-şi cumpere maşină de spălat rufe pentru că nu avea lumină electrică.

Ne simţeam bine, stăteam în livadă, sub un corcoduş, şi ea ne povestea ce se întâmplă în sat. Ne ruga să păstrăm în oliţele de noapte pipiul copiilor şi / sau al adulţilor – deşi şi unii, şi alţii cam făceau pipi noaptea în curte, fiind doar lumina lunii – ca să-l toarne ea la poartă şi la gardul ce-o despărţea de vecini, împotriva farmecelor. Părea că vecinii erau cei mai periculoşi. Seara, spre ora şapte, ne organiza în curte. Stăteam cuminţi, adulţi şi copii, cu ochii la o cucuvea care se afla pe acoperiş. Era un ritual care ne prindea pe toţi. Trebuia să o convingem prin vorbe pe cucuvea să nu ne aducă nenoroc a doua zi. Era o atmosferă magică, care ne cuprindea pe toţi şi nu ştiu cum se făcea că nimeni nu respingea convingerile gazdei. Umblam cu picioarele goale, plecam la plajă desculţi şi după câteva zile nu mai simţeam, când mergeam la plajă, mărăcinii de pe câmpul dintre casă şi mare.

Astăzi toată această vrajă s-a dus. Vama Veche a devenit un Corso, plin de oameni lipsiţi de orice respect pentru o tradiţie frumoasă, pentru o relaţie cu marea şi nu una cu alţi oameni, oameni gălăgioşi, suficienţi, puşi pe distracţii în care se simte efortul de a te simţi bine şi nicidecum ceva autentic. Pentru mine, Vama Veche a fost o ieşire din lumea din care veneam, o trecere în altă lume, fără a le compara. Trăiam, pur şi simplu, diferenţa, ca în Maramureş.” (Liiceanu, 2009 : 129 – 130)

 „Probabil că mulţi tineri sunt obişnuiţi cu confortul modernităţii şi nu ar putea avea profesiuni care-ţi cer să stai fără apă caldă, fără televizor, fără magia tehnologiei, fără confort. Sau nu pot suporta mizeria şi primitivismul cotidiene ale unor comunităţi. Deşi [fiul meu] a petrecut multe vacanţe la Vama Veche, unde nu aveam lumină electrică, nu aveam decât o fântână, un WC rudimentar, unde umblam desculţi şi locuiam într-o cameră mică, la uşă cu o perdea de tifon, ca să nu intre muştele, în care, când ne întorceam de la plajă, găseam un ou în pat, lăsat de o găină obişnuită să facă ouă în acea cameră mică, pentru că acolo stăteau iarna Matriona şi Vasile, gazdele noastre, împreună cu câteva găini. El s-a dezobişnuit uşor de această viaţă prea rustică.” (Liiceanu, 2009 : 142)

„Este drept, [fiul meu] nu mai era mic ca atunci la Vama Veche, când vedea altfel lucrurile. Sau poate nici nu le observa sau poate nu avea termeni de comparaţie. Atunci se bucura să se urce în căruţa lui Vasile, care purta cu mândrie o bluză verde de plastic, de damă, cu pense peste pectorali, lăsată de vreo turistă, şi să plece la Mangalia cu saci cu pâine uscată aruncaţi cum se nimerea în căruţă. Vasile ducea pâinea uscată la rude, care aveau şi ele animale de crescut. Atunci, traversa satul 2 Mai în căruţă, lângă Vasile, şi nu se ruşina defel când unele cunoştinţe se urcau făloase în maşinile lor, fie Lada, fie Dacia. Nu i se părea nici ciudat faptul că tatăl unui cunoscut artist bucureştean, care locuia în satul Limanu, vindea corcoduşe verzi în căniţe la piaţa din 2 Mai. Nu înţelegea, însă, că nu făcea acest lucru pentru bani, ci pentru a fi între oameni. Acest tată avea o casă minunată, veche, cu o prispă plină de muşcate, cu o privelişte atât de neasemuită pentru un citadin. Odată, am fost la el cu fiul său, căruia tatăl a dorit să-i dea ceva. Eram într-o magazie deschisă, ca o terasă. A pus o roată uriaşă de ceva gălbui, pe care voia să o taie. În timp ce o tăia, au venit câinii din curte şi mâncau rumeguşul care se făcea în cursul tăierii. Eu i-am spus mirată: „Vai, aceşti câini mănâncă săpun!”, iar el s-a uitat la mine cu o expresie imposibil de definit şi mi-a spus: „Nu e săpun, e caşcaval!”. M-am chircit de umilinţa necunoaşterii, de lipsa mea de cunoaştere a vieţii rurale. El nu era răutăcios, ci doar înţelegător. Cei de la oraş confundă lucrurile.” (Liiceanu, 2009 : 143)

Copyright © Liviu Vasile