2 Mai / Vama Veche a fost o comunitate elitară, de intelectuali. Dar cine erau aceştia, care era statutul lor? După o definiţie din Omul secolului XX, în comunism, „Intelectualii rămâneau ca un simplu „strat” plasat între cele două „clase” compacte: a proletarilor (posesori ai forţei de muncă) şi a burgheziei (posesoare de capital şi în mod necesar exploatatoare a muncitorilor), o grupă „oscilantă” care, în lipsa acumulării de capital, nu făcea parte dintre capitalişti, dar se considera tot atât de puţin şi parte a proletariatului, deşi, la o analiză obiectivă de clasă, ar fi făcut parte tocmai dintre aceştia şi odată şi odată, conform unei profeţii, cu o ultimă schimbare de direcţie, tot acolo va ateriza.” ( Bering, Dietz în Frevert, 2002 : 179)
Deşi acest statut oscilant a fost o realitate, în mentalul colectiv a fi intelectual era totuşi un lucru la care merita să aspiri, o legitimare socială superioară. Mircea Vasilescu scrie într-un articol din Dilema: „În anii „celei mai drepte dintre orânduiri”, statutul de intelectual exercita o anume fascinaţie; în mentalul colectiv, diploma de studii superioare era, dacă nu de-a dreptul un fetiş, în orice caz o soluţie practică de asigurare a unei inserţii sociale ce părea, pe atunci, avantajoasă. […] Mi se pare însă important să reţinem că, prin transformarea statutului de intelectual în obiect de dorinţă şi ideal de viaţă, societatea validase caracterul elitar al intelectualităţii. […] Să fi funcţionat, în mentalul colectiv, dorinţa de a intra în categoria intelectualităţii ca o încercare de a refuza uniformizarea forţată?” (Vasilescu, 1993)
Pornind de la regretul unui scriitor pentru vremurile antedecembriste, regret exprimat prin formula „eram mai fericit înainte”, Andrei Pleşu examinează faţetele fericirii scriitorilor în epoca comunistă în articolul Paradisuri artificiale (Pleşu, 1994). Sursele acestei (aparente) fericiri erau „o anume constantă financiară”[1], o „claritate a statutului”[2] şi un sentiment de comunitate[3]; sentimentul de fericire provenea dintr-un sentiment de integrare într-o ordine, fie ea şi greşită. Sau, în cuvintele unui alt articol scris de Andrei Pleşu, „A spune, acum, că „era mai bine înainte”, e a prefera unitatea de monolit a Răului, relelor multiplicate cu care ne confruntăm. Înseamnă a te ticăloşi. Şi tocmai acesta e lucrul cel mai întristător. Căci sub imperiul Răului, găseam cu toţii argumente ale solidarităţii, ale efortului gratuit, ale speranţei… În vreme ce acum, suntem divizaţi, „ideologizaţi”, sceptici, îndârjiţi, infectaţi de un virus războinic. Că nu era mai bine înainte sunt sigur. Dar mă întreb uneori dacă noi, fiecare în parte şi toţi laolaltă, nu eram mai buni decât suntem acum.” (Pleşu, 1996)
Stratul social al intelectualilor din comunism mai are o caracteristică importantă: pentru a putea supravieţui regimului, păstrându-şi totuşi demnitatea, intelectualul a ales o non-fraternizare pasivă, o neutralitate în faţa sistemului politic care avea să se numească „rezistenţa prin cultură”. Acest mod de a (nu) reacţiona avea să fie numit de Andrei Pleşu „politica neutralităţii”: „După 1971, nimeni nu mai credea cu adevărat în „binele” care poate rezulta din coabitarea cu organismele puterii. Intelectualitatea a înţeles, pe de o parte, că nu există „comunism cu faţă umană” şi, pe de altă parte, că „epoca de aur” va avea o durată indefinită. Coroborate, aceste constatări au produs o a treia reacţie inadecvată: împotriva unui sistem represiv atât de solid alcătuit nu se poate face nimic. Trebuie să stai deoparte, să nu te amesteci, să nu consimţi o înfruntare care nu poate fi decât perdantă. Singurul ţel e supravieţuirea (spirituală), singura metodă – rezistenţa prin cultură. […] Moralemente, teoria non-participării, a sabotajului tacit, a neutralităţii invulnerabile e cât se poate de discutabilă. Pratic vorbind, ea s-a dovedit o „politichie” utilă: în plin dezastru, intelectualii au învăţat să mimeze normalitatea şi au găsit argumente estetice, istorice şi religioase pentru a nu risca nimic.” (Pleşu, 2004 : 104 – 105)
Această stare de lucruri va duce la o infantilizare a intelectualului[4], acesta va deveni „tolerat ca pitoresc”, atunci când nu era acaparat de regim. Acest fenomen de infantilizare a intelectualului de către regim şi de autoinfantilizare ca mijloc de apărare va duce la construirea unui raport special cu realitatea: intelectualul se refugiază din realitate, dar în acelaşi timp în realitate[5], într-o realitate diferit construită şi prin asta iluzorie. Refugiul în cultură l-a pus pe intelectual în situaţia paradoxală de a fi critic fără spirit critic, de a gândi „fără capacitatea de a se gândi pe sine”[6].
Această glosă pe marginea statutului intelectualului în comunism are menirea de a arăta de ce 2 Mai / Vama Veche nu s-a constituit într-un fenomen anticomunism, deşi aparenta libertate a locului şi componenţa lui socială – mare parte din intelectualitatea vremii – şi sentimentul de comunitate care exista par să fi fost condiţii propice. 2 Mai / Vama Veche a fost un spaţiu de joc, o simulare a unei realităţi construite după dorinţa intelectualilor vremii, un spaţiu al lui „ca şi când”. Acolo, intelectualii se puteau purta „ca şi când” ar fi liberi, ca şi când ar trăi într-o lume normală. Această suspensie temporară a regulilor este redată de un articol al lui Andrei Pleşu: „Ontologic – şi teologic – răul e imperfect. Ceea ce înseamnă că el lasă întotdeauna un „spaţiu de joc”, o şansă de echilibare a celor aflaţi sub impactul lui. Chiar şi cea mai rea dintre lumi e – aş spune – cosmotică, adică ilustrează o ordine în care sunt prezente toate ingredientele lumii normale. […] De regulă, asociem dictaturile cu o atmosferă de necesitate isterică, de rigorism fără breşă. Or, mai ales dictaturile comuniste se disting prin intersitiţii surprinzătoare de suspensie a regulilor. Legea poate deveni dintr-o dată, fără motivaţie aparentă, laxă.”
2 Mai / Vama Veche a fost un spaţiu în care intelectualul putea practica valorificarea maximală a minimalului. Lucrurile se vor schimba după 1989, când căderea regimului comunist a dus la schimbarea paradigmei sociale, şi implicit a statutului intelectualului. „Dar în 1989 s-a ajuns la un reviriment care a schimbat nu numai decorul. […] La nivel mondial s-a pus dintr-o dată o întrebare îngrijorătoare: ce mai putem face cu noi înşine, atunci când ni se ia principalul oponent în funcţie de care ne-am format propriul nostru comportament de până acum?” (Bering, Dietz în Frevert, 2002 : 194)
[1] „Cum arăta, înainte de 1989, fericirea scriitorului român? Ea decurgea, mai întâi, dintr-o anumită constantă financiară. Din drepturi de autor, împrumuturi regulate şi ajutoare sporadice se putea încropi o existenţă decentă, dacă nu chiar – în unele cazuri – confortabilă. Restaurantul Uniunii oferea soluţii accesibile, casele de creaţie aşijderea. Evident, nimeni nu huzurea. Dar un (mediocru) sentiment de protecţie (interesată) din partea statului exista totuşi: se putea trăi din scris, sau în contul scrisului, ceea ce, astăzi, e mai puţin probabil.” (Pleşu, 1994)
[2] „O altă sursă de „fericire” – pe lângă amintita medie financiară – era claritatea statutului. Profesiunea de scriitor avea şi în ochii puterii şi în ochii cititorilor conture limpezi. Fie că erau recalcitranţi, neutri, sau acomodanţi, scriitorii ştiau de la cine la ce să se aştepte. Acomodanţii, compromişi în lumea culturii, erau despăgubiţi de răsfăţurile puterii, recalcitranţii, şicanaţi de putere, erau despăgubiţi prin adeziunea breslei, a publicului cultivat şi, eventual, a străinătăţii. Iar neutrii erau, oricum, onorabili.” (Pleşu, 1994)
[3] „Noutatea, marea noutate a vieţii artistice de după revoluţie, acea noutate pe care cei mai mulţi o resimt încă drept „nefericire” este experienţa singurătăţii. Oricât ar părea de ciudat, sub dictatură comunitatea scriitoricească era mai omogenă. Se vorbea şi se tăcea despre aceleaşi lucruri, se trăia sub ghimpele unui destin istoric împărtăşit de toţi, se convieţuia sub un consemn acceptat de fiecare, într-o relativă transparenţă reciprocă. Acum coeziunea breslei e cvasinulă.” (Pleşu, 1994)
[4] „Ne e dor de delirul acela în care copiii trebuiau să devină ţărani, ţăranii – proletari, proletarii – activişti, activiştii – intelectuali, pentru ca intelectualii, la rândul lor, să închidă cercul, devenind copii, tutelaţi ideologic, „toleraţi” ca pitoreşti (sub jurământul cuminţeniei), când nu erau convinşi să intoxice lumea cu imnuri despre fericire.” (Pleşu, 1996)
[5] „Ceva mă fascinează cu deosebire în această privinţă: raportul cu „realitatea”. Infantilismul nu este nici dedublare, nici refuz nevrotic al realităţii. Dacă este o fugă de realitate, infantilismul este în acelaşi timp o fugă în realitate: nu trăieşti în altă lume, ci altfel. Viaţa se construieşte aproape în întregime în acest fel şi doar în felul acesta capătă coerenţă şi inteligibilitate.” (Mihăilescu, 2010 : 204 – 205)
[6] „Transpare astfel un paradox interesant al infantilismului: pentru individ, el poate fi o realizare, dar fără împlinire, o construcţie, dar fără jertfa de la temelie, o gândire lipsită de capacitatea de a se gândi pe sine, o critică fără spirit critic… Pe scurt, o viaţă cu toate ale ei, dar care îşi refuză spiritul critic întors asupra ei înseşi. Şi nu întâmplător, căci atunci şi-ar descoperi infantilismul, nu ar mai putea funcţiona ca mecanism de apărare. Faimoasa „salvare prin cultură” intră, în cea mai mare parte a ei, în această logică: ne-am refugiat în cultură precum copiii în şura bunicilor, spontan şi firesc, adică sublim, dar necritic. În orice caz, mie aşa mi s-a întâmplat.” (Mihăilescu, 2010 : 205)