Skip to content

Libertate

[2 Mai, înainte de 1990]

Autoritatea instituţională nu exista, miliţia nu era, nici un miliţian nu trecea pe acolo, din când în când câte un grănicer din mirador se uita cu atenţie cu binoclul pe plaja de nudişti – nu interesa pe nimeni. Când se întâmplau aceste drame, tragedii sentimentale de care spun, nu intervenea nimeni, când se îmbătau, individual sau în grup, şi făceau oarece scandal pe uliţă nu intervenea nimeni. Era hazul ţăranilor care nu interveneau dar care îşi povesteau după aceea, a doua zi. Stăteau pe băncuţă Nuţi şi cu  Tudoriţa şi cu altele şi îşi povesteau între ele ce-au făcut „ai lor”, ce făcuseră mai special peste noapte. Nu exista, nu cred că simţeam autoritatea, cred că asta era minunat, că nu exista în nici un moment ameninţarea autorităţii sau sentimentul că există o autoritate undeva. (6)

Era neoficial, asta este cel mai important. Nu era o chestie înţepenită, nu era o treabă birocratică. E ca şi când ai fi stat la un hotel, tu fiind un cunoscut al directorului hotelului. În primul rând asta conta, şi mai puţin echipamentele. Doi, cred că semăna cu un anumit stil de apropriere a locului de vacanţă, mai mult legat de ideea de drumeţie decât de ideea de turism. Trei, practic era ca şi când ar fi fost casa ta de vacanţă. Fiecare dintre noi, la respectiva pensiune, era ca şi când ar fi fost casa ta, pentru o perioadă de timp era casa ta sau, bun, casa unei mătuşe de la ţară. În sensul ăsta seamănă şi cu viaţa la ţară, cu vacanţa la ţară într-un fel. Cu toate avantajele unui sat. În hotelurile din Dubai îţi arată că ai o baie de zece metri pătraţi de marmură şi nu ştiu ce. Aici era mult mai hazos, celebrul butoi rămas de pe vremea nemţilor pus sub o salcie şi pe jos pietriş şi era o nebunie duşul de la prânz. Nu era o lipsă de civilizaţie, mersul în sălbăticie, era mersul într-o altă cultură. Cu mai puţine facilităţi, dar cu mai mult savoir vivre, mai multă plăcere de scurgere a timpului, oricum, era un mod de a gusta pe îndelete plăcerea unei vacanţe în care nu depinzi de nimeni, de şefi, de administraţie, de sistem, de biroul de turism, de seriile la masă când mergeai la hotel. Erau serii: seria întâi era întotdeauna avantajată faţă de seria a doua. Dacă te duceai la hotelurile Neckermann, care erau închiriate de către nemţi, atunci puteai să mănânci la preţuri româneşti meniul nemţesc. Dar asta numai dacă aveai pile. Blocurile Neckermann erau cele din Neptun cu nume de regiuni: Bucovina, Oltenia. Pe când aici făceai ce vrei: mâncai ce voiai, invitai lume, stăteai la masă cu prietenii tăi. Şi era un model redus de societate aşa cum ai fi vrut-o tu, spre deosebire de societatea oficială, pe care o suportai dar… asta e. Asta ţi-o alegeai tu, dacă nu-ţi plăcea cineva nu era nevoie să te vezi cu el. Singura luptă dură era pentru a avea în curte numai oameni [pe gustul tău]. (2)

[Vama Veche, după 2000]

Încă o dată: noi trăim într-o iluzie prin libertatea pe care noi acum ne-o creăm şi ne-o formăm. Aia nu este libertate. Vama Veche, acum 20 de ani, poţi să spui că a fost libertate. Pentru că atunci veneai pentru chestii clare. Veneai acolo, făceai plajă, stăteai, interacţionai cu oamenii. Astăzi, când sunt aşa de mulţi oameni, e un amalgam de lucruri în care tu nu eşti sigur ce ţi se poate întâmpla, doar că spui că „sunt liber”, e o iluzie. Faţă de acum 20 de ani sau acum 15 ani, atunci eu cred că a fost libertate. Acum nu mai cred că există libertatea respectivă. Pentru că şi cei care au avut-o acum 15 ani, din păcate, s-ar putea sau riscă să fie agresaţi. Şi atunci libertatea lor şi liniştea lor nu mai e. Pentru că vine unul şi îi agresează. Ori fizic, ori verbal. Şi atunci libertatea mea, când eu vin să stau liber, să stau liniştit, nu mai e acelaşi lucru. Dar cel care agresează el zice că e liber. (4)

Copyright © Liviu Vasile