[Vama Veche, înainte de 1990]
A fost întotdeauna o distincţie între vamaioţi şi doimaioţi. Cei care mergeau la 2 Mai nu prea mergeau la Vama şi invers. La Vama veneau în general ardeleni, pentru că aveau clujenii un fief, un fel de tabără, şi se uitau foarte urât la bucureşteni. Nu însemna că e, aşa, frontieră, dar bucureştenii, în marea lor majoritate, mergeau la 2 Mai. Şi Vama Veche era fieful clujenilor în speţă şi al ardelenilor prin extindere. […] Această „specializare” a început din momentul în care Universitatea din Cluj a avut o bază, o cantină, cu nişte priciuri şi aşa mai departe. Puteau să meargă studenţii acolo şi atunci, în timp, în jurul acestui nucleu, s-a exins împărţirea între ardeleni şi ceilalţi. (3)
Noi, în momentul în care spuneai „clujeni”, era altceva. Era altă lume, exista o graniţă acolo, imperceptibilă dar sensibilă. Ăia mâncau la cantină! Deci clujenii mâncau la cantină. Păi te duci în vacanţă să mănânci la cantină? Cantina pentru noi însemna mâncare la cazan, fiertură fără gust. Şi sunt convinsă că nu era aşa. Şi mâncat la mese lungi, pe bănci, cot în cot cu tot felul de vecini necunoscuţi. Asta presupuneam noi că e mâncatul la cantină. Noi mâncam ori pe plajă – nişte porcării pe care ni le improvizam noi, ori din când în când acei mititei depăşiţi la Musurete ori din când în când mai mâncam la gazdă, dar, cum spuneam, clătite cu muşte. Şi totuşi ni se părea că e cu totul altceva. Clujeanul… „Clujenii”, pentru noi, erau tot timpul la plural. Clujenii însemnau o oarece înregimentare. Erau ca o echipă, ca un batalion. Acolo era batalionul clujenilor. Habar n-aveam cum se distrează, nici acum nu ştiu, dacă mă întrebi nu ştiu cum se distrau, probabil foarte asemănător cu noi. Dar eram noi şi ei. De aia îţi spun că am călcat destul de puţin la Vama, mergeam pe plajă, niciodată nu ne-am dus în sat, nu ne interesa. Aşa încât diferenţele probabil că nu erau mari, dar noi le percepeam ca nişte diferenţe categorice. (6)