Paul Drogeanu: „Se împărţeau mesele la umbră, fiecare familie avea masa ei. Iar petrecerile se făceau de către cei din curtea respectivă, fiecare avea genul lui de muzică pus într-o anumită ordine. Dar dacă cunoşteai pe unul din cei cincizeci din curtea respectivă nu era nici o problemă să stai şi tu acolo, cât voiai. Pe urmă, sigur, era un raport cu mâncarea şi băutura. Bine, mâncarea ca mâncarea, băutura [era importantă]. Era un lot care era băutura asigurată de cei din curte; îţi luai vinul, îl puneai în găleată, găleata o puneai în puţ şi aşa se răcea. În puţ puneai pepenii şi băutura. Dar tu, când te duceai în vizită, ca şi la petrecerile din Bucureşti, luai o sticlă de votcă şi cu ea veneai, o puneai pe masa respectivă şi… Nu era o condiţie, dar aşa se făcea. În loc de flori duceai o sticlă. Cam asta era structura ceaiurilor. Că uneori puteai să sari gardul şi să te duci la vecin. Sau aflai că, uite, în curtea cutare a venit nu-ştiu-cine. Şi te duceai să-l vezi, mai stăteai de vorbă… Dar în general se duceau până spre dimineaţa. Şi pe de altă parte puteai şi să te duci jos la corturi să vezi ce se întâmplă, cine a mai venit, cine a plecat. Cam aşa era cu petrecerile. Care au dispărut, nu se mai fac, acum se fac grătare.”
Ioana Popescu: „[…] erau cunoscuţii celor care organizau petrecerea, dar pe parcurs, pentru că se auzea muzică, hihăială, pentru că vedeai peste gard, totul era în deplină transparenţă, gardurile erau mici, nimeni nu-şi construia ziduri în jurul gospodăriei, vedeai că se întâmplă ceva acolo, o petrecere, şi întrebai „Mai e loc? Ne primiţi şi pe noi?” „Hai, veniţi”. Te uitai la oameni dacă erai înăuntru, vedeai cam cum arată, îţi convenea să intre, da sau nu, în general cam erau primiţi toţi. Şi în general erau mai multe petreceri în sat în aceeaşi seară, deci cam aveai de unde alege. Şi oamenii se amestecau. Se amestecau, în acelaşi timp se creau şi găşculiţe, dar în interiorul aceleiaşi gospodării şi aceleiaşi petreceri. Se dansa foarte mult, spre deosebire de acum, sau de ce mi se pare mie că văd acum. La petrecerile între prieteni se dansa enorm. De fapt asta se făcea: se bea, se mânca mai puţin şi se dansa pe rupte. Pe rupte, până la epuizare. În general rock`n`roll şi mai încolo a apărut şi twist-ul, mă rog, şi „muzică de blangot” cum ziceam noi, muzică de mozol. Muzică lentă, în care dansai şi te iubeai în acelaşi timp.”
Şerban Anghelescu: „În rest, pentru că cunoşteam foarte multă lume, puteam să mă opresc aproape în fiecare casă, unde se întâmpla seara câte ceva. Ce putea să se întâmple… muzică, conversaţie, băutură. Puteai să vii cu sticla ta oriunde, oriunde aveai prieteni, bineînţeles. Şi ne duceam în vizită la Tereza Culianu, la sora lui Ioan Petru Culianu, care locuia la o familie de tătari. Şi ce puteam să facem? Jucam cărţi, foarte des, ne plimbam, cât te poţi plimba pe corso în 2 Mai. Nu făceam nimic extraordinar. Dar în fiecare curte exista, de regulă, câte o petrecere. Nu mai ştiu dacă se şi dansa, se şi dansa, dar nu cred că dansul era dominant. Muzica era obligatorie, băutura şi cam atât.”
Vintilă Mihăilescu: „Când vorbeam de petreceri nu însemna că… a nu se confunda petrecerile cu beţiile. La petreceri evident că se şi bea, dar se cânta şi se asculta, se cântau anumite lucruri, se asculta o anumită muzică şi se purta un anumit gen de discuţii. Câteodată stăteai la o votcă până la şase dimineaţa să discuţi despre Heidegger, habar n-am, nu ştiu, sau despre suflet. Erau discuţii, un mod de socializare, de elită şi elitist. Când nu făceai faţă măcar te făceai că faci faţă. Aşteptarea era să te descurci la orice, să-ţi placă discuţii de acest gen şi muzică de acest gen. Nu-ţi plăcea acest gen de discuţie sau acest gen de muzică – expulzarea era foarte rapidă. Adică nu prea aveai şanse la 2 Mai – Vama Veche.”