Skip to content

Petreceri

[2 Mai, înainte de 1990]

Nu îmi aduc aminte să fi organizat noi petreceri, dar mergeam la foarte multe. Și nici măcar nu… Bine, existau invitații, fără îndoială. Țin minte că odată, era un an în care aveam o cămașă de noapte cum n-am mai avut, era extrem de incomodă dar era cât se poate de pitorească. Și odată am ajuns în capul satului, foarte aproape de noi, de fapt, la Alexandru Tocilescu, la regizor, care avea o gazdă acolo și o are și în ziua de astăzi. Și dădea o pyjama party. Și toți veneau îmbrăcați în pijama. Și n-a vrut să mă primească, pentru că n-aveam pijama, eram îmbrăcat în hainele de stradă obișnuite. Puteam să mă duc acasă foarte ușor să-mi pun cămașa de noapte și aș fi fost o apariție. Dar n-am vrut, m-am enervat și n-am vrut să fac nimic special pentru ceaiul ăsta. În rest, pentru că cunoșteam foarte multă lume, puteam să mă opresc aproape în fiecare casă, unde se întâmpla seara câte ceva. Ce putea să se întâmple… Muzică, conversație, băutură. Puteai să vii cu sticla ta oriunde, oriunde aveai prieteni, bineînțeles. Și ne duceam în vizită la Tereza Culianu, la sora lui Ioan Petru Culianu, care locuia la o familie de tătari. Și ce puteam să facem? Jucam cărți, foarte des, ne plimbam, cât te poți plimba pe Corso în 2 Mai. Nu făceam nimic extraordinar. Dar în fiecare curte exista, de regulă, câte o petrecere. Nu mai știu dacă se și dansa, se și dansa, dar nu cred că dansul era dominant. Muzica era obligatorie, băutura și cam atât. (1)

Te duceai ori cu o sticlă de băutură ieftină, putea să fie începută, n-avea nici o importanţă, ori cu ce aveai de mâncare în momentul ăla. Unul venea cu o pâine, unul venea cu un salam şi se cam pregăteau lucrurile la botul calului. Deci parte erau cunoscuţii celor care organizau petrecerea, dar pe parcurs, pentru că se auzea muzică, hihăială, pentru că vedeai peste gard, totul era în deplină transparenţă, gardurile erau mici, nimeni nu-şi construia ziduri în jurul gospodăriei, vedeai că se întâmplă ceva acolo, o petrecere, şi întrebai „Mai e loc? Ne primiţi şi pe noi?” „Hai, veniţi”. Te uitai la oameni dacă erai înăuntru, vedeai cam cum arată, îţi convenea să intre, da sau nu, în general cam erau primiţi toţi. Şi în general erau mai multe petreceri în sat în aceeaşi seară, deci cam aveai de unde alege. Şi oamenii se amestecau. Se amestecau, în acelaşi timp se creau şi găşculiţe, dar în interiorul aceleiaşi gospodării şi aceleiaşi petreceri. Se dansa foarte mult, spre deosebire de acum, sau de ce mi se pare mie că văd acum. La petrecerile între prieteni se dansa enorm. De fapt asta se făcea: se bea, se mânca mai puţin şi se dansa pe rupte. Pe rupte, până la epuizare. În general rock`n`roll şi mai încolo a apărut şi twist-ul, mă rog, şi „muzică de blangot” cum ziceam noi, muzică de mozol. Muzică lentă, în care dansai şi te iubeai în acelaşi timp. (6)

Sculele de ascultat muzică erau rare. Era greu să dansezi pe muzica de la radio, nu prea aveai ce să faci cu muzica de la radio, şi, dacă nu mă înşel, cred că la Tudoriţa cel puţin am mai prins difuzorul. Deci ea nici măcar nu avea radio, avea difuzorul ăla pus deasupra uşii unde aveai un singur program, pe care ţi-l băga partidul. Deci ascultai numai ce voia partidul. Şi urla difuzorul ăla de se auzea în tot satul.

Trebuia să fie cineva care să aibă un magnetofon, îndeobşte magnetofonul era lucrul minunat, pentru că cu pick-up-ul era greu să te deplasezi. Pe pick-up mai dansam la petrecerile de acasă, din Bucureşti. Erau magnetofoanele… Întâi a fost un magnetofon rusesc, uriaş, am uitat cum se chema. [Kashtan]. După care a apărut magnetofonul Tesla, ăla cehesc, care era elegant, mic, cu totul altceva. Deci magnetofon. Şi benzile… Da, cine avea magnetofon avea îndeobşte şi muzica, dar erau şi alţi oameni care mai aveau benzi. Deci cu benzile ne mai cârpeam unii cu alţii. Dar important era omul cu scula, dacă aveai sculă erai vedetă. Erai chemat peste tot, ţi se făceau toate poftele. (6)

În general, pentru oamenii din generaţia `70, dar şi cei dinainte şi de după, [petrecerile din 2 Mai] erau o repetare a ceea ce se întâmpla în Bucureşti sâmbăta. Trebuie să vedem contextul care era. În vremurile alea exista o mare criză de locuinţe. Criza locuinţei ducea la defavorizarea relaţiilor amoroase între tineri. Deci era o mare problemă casa. La restaurant nu puteai să faci petreceri, te duceai să petreci şi să dansezi, dar nu era aceeaşi muzică ca cea pe care puteai să o foloseşti cu magnetofonul tău sau al grupului. Şi atunci în Bucureşti căuta fiecare câte o casă sâmbăta, atunci când părinţii erau plecaţi, îşi invitau prietenii şi cunoscuţii. Şi acelaşi lucru se repeta la 2 Mai, dar mult mai plăcut, pentru că la 2 Mai, spre deosebire de hotel, puteai să te duci şi să nu dai buletin. Sau dădeai buletinul, dar nu se uita nimeni dacă eşti soţ / soţie sau altfel. Buletinul îl dădeai pentru că era zonă de frontieră. Era ca şi când, pentru o săptămână, două, o lună, ai fi avut o casă în care puteai să îţi inviţi prietenii, dar „casa” era curtea. Sigur, curtea era foarte apărată, te duceai în acelaşi timp cu nişte prieteni sau cunoscuţi, ca să nu fie străini în curte. Se împărţeau mesele la umbră, fiecare familie avea masa ei. Iar petrecerile se făceau de către cei din curtea respectivă, fiecare avea genul lui de muzică pus într-o anumită ordine. Dar dacă cunoşteai pe unul din cei cincizeci din curtea respectivă nu era nici o problemă să stai şi tu acolo, cât voiai. Pe urmă, sigur, era un raport cu mâncarea şi băutura. Era un lot care era băutura asigurată de cei din curte; îţi luai vinul, îl puneai în găleată, găleata o puneai în puţ şi aşa se răcea. În puţ puneai pepenii şi băutura. Dar tu, când te duceai în vizită, ca şi la petrecerile din Bucureşti, luai o sticlă de votcă şi cu ea veneai, o puneai pe masa respectivă şi… Nu era o condiţie, dar aşa se făcea. În loc de flori duceai o sticlă. Cam asta era structura ceaiurilor. Uneori puteai să sari gardul şi să te duci la vecin. Sau aflai că, uite, în curtea cutare a venit nu-ştiu-cine. Şi te duceai să-l vezi, mai stăteai de vorbă… Dar în general se duceau până spre dimineaţa. Şi pe de altă parte puteai şi să te duci jos la corturi să vezi ce se întâmplă, cine a mai venit, cine a plecat. Cam aşa era cu petrecerile. Care au dispărut, nu se mai fac, acum se fac grătare. (2)

Nu exista zi în care să nu fie petrecere într-una dintre curţi sau în mai multe. Şi atunci azi era la mine, mâine era la tine, era un fel de circulaţie între curţi permanentă şi, uneori, pe plajă. Focuri pe plajă şi, mă rog, mergea care avea chef. La un moment dat, dar asta a fost după `90, chiar la începutul anilor `90, au început să mai apară mici buticuţe din astea, la 2 Mai era un fel de gogoşerie, de langoşi, care se deschidea la 10 şi făceau un langoş care era singura chestie care se putea mânca, altceva nu aveai, alte magazine sau restaurante. Aveau muzică de jazz şi blues tot timpul, până dimineaţa când pleca ultimul client. Era un spaţiu de socializare. (3)

 [Vama Veche, după 1990]

[Vama] a crescut în jurul unui chioşc. Prima petrecere la care am fost în Vamă a fost într-o noapte, sub stâlpul cu bec care era cel mai avansat spre plajă din străduţa care astăzi este „Magheru” Vamei. Era singura sursă de lumină. La poalele stâlpului o Dacie din care a ieşit un casetofon pe capotă şi în jurul lui, la nişte beri, cinşpe oameni au ţopăit şi-au băut şi-au povestit. Asta a fost primul meu chef acolo. Şi după aceea s-au mutat activităţile mai la Stuf, unde în jurul unui chioşc istoric de cola-bere, deci minimal, a apărut prima sursă de umbră, primele mese şi scaune pe butuci, pe nisip, şi a început treptat o diversificare. Au apărut băruleţele improvizate şi primul meu contact cu un om extrem de speriat că Vama nu mai e ce a fost. A fost în 1993. (7)

Copyright © Liviu Vasile