Skip to content

Diversitate

[Vama Veche, după 2000]

Prima intervenţie în care m-am implicat, de reacţie la fenomenul aşa-presupusei agresiuni asupra Vămii, a însemnat un text în care identificam pericolele. Care erau betoanele, manelele şi nu mai ştiu ce, calitatea turiştilor. Manelele au apărut atunci ca vector de agresiune şi formularea pe care am făcut-o cu mare dezinvoltură trimitea la ghetoizare: să izolăm Vama de ei, un buncăr să ne facem acolo, să nu vină peste noi manelele, să le ţinem în afară, să le trimitem înapoi în nordul litoralului, la Costineşti şi mai departe, unde le e locul. A urmat un text al lui Vintilă Mihăilescu în Dilema în care critica această poziţie, noi fiind prieteni. Asta o fost o reacţie publică la o ieşire publică, în care traducea mesajul meu care era bătăios şi ieşit din tranşee, cu drapelul deasupra capului şi deja puţin ciuruit de gloanţe. A punctat faptul că nu este o poziţie ok dintr-o perspectivă a unei societăţi deschise. Că trebuie să te gândeşti când tragi graniţa unde o tragi şi de ce să tragi graniţe, şi care este relevanţa exclusivismului. Şi atunci intervenţia unui specialist a avut efecte pe un actor social, temporar jucând rolul ăsta, şi am reformulat, am zis ok, noi trebuie să promovăm aici muzicile care erau mai natural asociate locului. Iar aici a fost evoluţia de la „muzica locului este asta”, la „nu o excludem pe aia dar o să pompăm în asta”, ca să crească şi să ţină teritoriul mai viu cu acest conţinut cultural. Şi când am încercat să spunem care e muzica am descoperit că preferinţele sunt destul de ramificate, dar în plaja jazz – rock – folk, pe arealul ăsta erau majoritatea opţiunilor. Şi atunci am fost obligaţi să spunem da, diversitate, dar cu o preferinţă. Deci aveam preferinţă pentru o anume familie de muzică, de specie muzicală în interiorul căreia doream diversitate. Nu ştiu dacă am reuşit să mă fac înţeles. Deci nu cu manele. Dar am adus acolo în timp muzică ţigănească tradiţională, pentru că era un produs muzical autentic şi de calitate. Maneaua, în definiţia noastră, e un kitsch, un produs suprareprodus care îşi pierde valoarea intrinsecă. Poate că nu e aşa, e o altă discuţie. (7)

Copyright © Liviu Vasile