Ioana Popescu: „Da, cred că sunt anumite repere vizuale care definesc 2 Mai-ul, dar nu repere vizuale în care poate să fie un anume tip. Deci plaja de la nudişti, sau digul de la textilişti, sau cârciuma Dobrogeanu, chestii de genul ăsta. Sau nea Ilie păscând oile cu măgarii pe scaieţii dintre 2 Mai şi Vama, sau faleza dintre 2 Mai şi Vama. Dar nu cred că 2 Mai-ul în sine ca aşezare are o oarece identitate vizuală, dacă stau să mă gândesc.”
Şerban Anghelescu: „E într-adevăr un spectacol descoperirea târzie a mării. E echivalentă cu descoperirea unei libertăţi enorme, a unui spaţiu imens deschis. Eu vorbesc din punctul de vedere al celui care se uită la mare şi nu la plajă, pentru că plaja mă interesează mult mai puţin. Dar mă interesează marea şi ce se petrece în interiorul mării, nu pe plajă. Îmi aduc aminte că… De fapt, cred că cea mai interesantă istorie pe care am auzit-o despre descoperirea mării am auzit-o în Maramureş, de la ţărani, care îmi povesteau despre o bucătăreasă care venise într-o vacanţă, sindicală probabil, la mare, şi s-a speriat de valuri în aşa fel încât a început să fugă din toate puterile ei spre uscat, crezând că valurile au s-o înghită, au să măture totul în cale.”
Liviu Papadima: „N-aveai voie să faci baie noaptea. Iarăşi, în teorie. În practică se făcea, dar trebuia să fim foarte grijulii ca să nu treacă patrula în momentul respectiv. Era foarte greu să te abţii mai ales în perioadele cu mare fosforescentă. Apar crustaceii ăia luminiscenţi şi atunci e o feerie. A fost o vară în care a fost extrem de spectaculoasă marea fosforescentă şi, mă rog, a fost suficient ca unul să dea de veste de pe mal şi toată lumea s-a aruncat în apă.”
Ioana Popescu: „M., nevasta lui Ş., două, trei săptămâni cât stăteau la mare ea bătea plaja în sus şi în jos şi aduna pietricele. Pe care le lua la Bucureşti. Pietricele printre care se găseau şi nişte exemplare senzaţionale, unele erau cioburi de sticlă de bere şlefuite în Dumnezeu ştie ce forme le şlefuise marea, altele erau nişte pietre cu fizionomii, mă rog, tot felul de lucruri minunate cu care umplea săculeţi pe care îi aducea la Bucureşti.”
Dan Vuşdea: „Era spaţiu pentru că nu era Şantierul, nu era Portul, nu era digul dinspre Mangalia, nu exista, era plaja până în Mangalia, unde aveau nişte blocuri militarii. Plaja era cam cu vreo 30 de metri cred că mai lată decât e acum, ca adâncime înspre mare. Şi ca întindere v-am spus, până spre Mangalia. Deci astea au fost chestiile majore care ne-au atras acolo. Pe vremea aia condiţiile de locuit erau pur ţărăneşti. Mai mult, trebuia să mergem undeva în capătul satului după apă potabilă, pentru că apa din puţurile lor nici la cafea nu mergea.”
Paul Drogeanu: „În Vama Veche plaja era mult mai mare şi cu dune, cum fusese pe vremuri şi în zona 2 Mai-ului. Dar era cu vegetaţie, dună – dună, deci cu parte destul de importantă [de vegetaţie] care creştea pe aceste dune de nisip iar dunele se terminau cu plaja.”
Vintilă Mihăilescu: „Pe plaja aia uriaşă, care era de două ori mai mare, era un fel de Stuf, un fel de gheretă cu trei paie şi nu ştiu ce, unde… nu mai ştiu cum îl chema pe tipul ăsta, dar Ovidiu l-a cunoscut. Era un tip mai în vârstă care era obsedat de Bolero şi Musorgski. Şi de la doişpe – unu – două încolo, când mai erau eventual doi oameni, trei oameni pe toată plaja aia uriaşă, îşi turna votcă şi dădea drumul la Bolero. Şi atunci prindea nişte luni… când era lună plină în orice caz. Lună plină, o plajă uriaşă goală şi de undeva se auzea Bolero-ul. Era fascinant.”
Aurelian Trişcu: „Mi-a rămas în minte şi [în] fotografiile pe care le avem acum de atunci, pare incredibil, pare în altă lume. Pentru că soţia, fetiţa şi fântânica aia care era acolo, puţ cu cumpănă, pe plaja goală, dacă îi spui cuiva că asta este la 2 Mai se uită [ciudat] la tine, în prima clipă. Îţi baţi joc, sau cum? Pare aşa, undeva, nu ştiu unde să spun că ar fi putut să fie aşa ceva. Nu într-o ţară foarte civilizată, cum ar fi la ocean, în Franţa, pentru că acolo s-a întâmplat demult ceea ce s-a întâmplat la noi aici de curând, plus mitocănia de la noi, adică afluenţa asta. Am scris o carte, teza mea de doctorat, despre arhitectură şi turism, cartea s-a numit „Arhitectura: obiectiv şi cadru pentru turism”. Şi una din observaţiile de acolo era că turiştii şi turismul îşi distrug propriile obiective.”