Skip to content

„Distinşi” şi „comuni”

În aceeaşi lucrare, Max Scheler realizează o tipologie a omului faţă de raportarea acestuia la valoare[1]. Astfel, oamenii se împart în „distinşi” şi „comuni”. „Distinsul” are o conştiinţă naivă a propriei valori, pe care nu o dobândeşte prin comparaţie cu alţii.  Acest lucru nu înseamnă că „distinsul” nu face comparaţii valorice între el şi alţii (teorie susţinută de G. Simmel), ci doar că sentimentul valorii este anterior comparaţiei. „Faptul că universul conţine mai multe valori pozitive îl umple de bucurie pe „cel distins” şi face ca lumea să-i apară mai dragă decât îi era înainte. Acest sentiment naiv al propriei valori, specific „distinsului”, nu este „compus”, să zicem, din sentimente deosebite ale valorii, din cele care vizează valorile însuşirilor, aptitudinilor şi predispoziţiilor sale individuale; mai curând se vizează iniţial însăşi fiinţa şi existenţa sa. Tocmai de aceea „distinsul” poate constata liniştit, prin comparaţie, că altcineva îi este „superior” în privinţa unei „însuşiri” sau a alteia, a cutărei „aptitudini”, ba chiar în privinţa tuturor aptitudinilor. Astfel sentimentul naiv al valorii existenţei sale – care nu trebuie demonstrat sau justificat mai întâi prin performanţe şi aptitudini pentru performanţe, ci cel mult „confirmat” de acestea – nu este diminuat.” (Scheler, 2007 : 28 – 29)

A doua tipologie rezultată din raportarea omului la valoare este tipul „comun”. Acesta îşi evaluează propria valoare prin comparaţie cu ceilalţi. Tipul „comun” se defineşte prin „[…] faptul că perceperea valorii proprii şi a valorii celuilalt se înfăptuieşte doar pe fundamentul perceperii relaţiei dintre valoarea proprie şi cealaltă şi că sunt percepute limpede numai acele calităţi ale valorii care constituie „posibile” valori de diferenţiere între valoarea proprie şi cealaltă.” (Scheler, 2007 : 29) Acest tip se poate împărţi în două subtipuri: tipul tare, comunul „arivist” şi tipul slab, comunul „resentimentar”. Dintre aceste două subtipuri, „arivistul” este interesant pentru lucrarea de faţă. «Arivist» este mai degrabă cel pentru care a fi mai mult, a valora mai mult etc., într-o eventuală comparaţie cu alţii, devine conţinutul ţelului său, înainte de determinarea valorii pe care o poate avea lucrul respectiv; pentru arivist orice „lucru” nu e decât un prilej oarecare de a anula sentimentul apăsător de „a fi mai puţin”, care survine într-o astfel de comparaţie.” (Scheler, 2007 : 29 – 30) Subtipul arivistului stă la baza unei societăţi concurenţiale. Într-un sistem capitalist, banii devin principalul criteriu de evaluare a valorii, prin urmare „arivistul” îşi restrânge sensul la o definiţie mult mai simplă: să fii valoros înseamnă să ai cât mai mulţi bani.

În societatea românească post-revoluţionară tipul arivistului şi-a găsit reprezentarea prin tipologia „mitocanului”. Pentru savoarea definiţiei şi pentru parfumul epocii, îl voi cita pe Gh. Dumitraşcu – personaj pitoresc al perioadei – cu un text din Dilema: „Mitocănia ţine de democraţie! Nici o dictatură nu este mitocană! Dictatura are nevoie întotdeauna de o platoşă de legalitate, de seriozitate, de veston încheiat până la gât, de uniformă şi de servicii secrete! Numai democraţia îşi permite să fie mitocană, pentru că e democraţie! Democraţia înseamnă dreptul fiecăruia de a spune ce vrea şi la adresa cui vrea! Mitocăniile, în viaţa politică a României de azi, vin mai ales dintr-o direcţie: din partea celor cu bani! Probabil că mitocăniile vin de la Mitică din Bucureşti! Deci are şi ceva simpatic în ea! Poţi să priveşti mitocănia asta cu un rânjet care ripostează tot mitocăneşte, fie, dacă eşti dispus mitocăniei, cu dispreţ pentru mitocanii care vor să ne vândă ţara! Mitocanul n-are nevoie să fie cult, deştept, pentru că ce spune el are greutatea numărului de zerouri de dinainte de virgulă!” (Dumitraşcu, 1993)

Acest nou tip, al „mitocanului”, explică de ce oameni care nu aveau nimic de-a face cu „spiritul locului” au migrat masiv spre 2 Mai şi Vama Veche după 1989. Cum intelectualul se bucura încă de un mare prestigiu social, „arivistul”, care îşi defineşte valoarea prin comparaţie, voia şi el „să fie”, să se contamineze de acest prestigiu. Tot astfel se explică şi apariţia şi înflorirea a zeci şi sute de universităţi, particulare sau de stat. Acestea aveau menirea de a satisface pofta de statut a unui nou tip de îmbogăţit. În fine, această diferenţă de statut dintre intelectual – văzut ca persoană cu un statut important – şi tipul „comun”, prin varianta sa slabă, a „comun resentimentarului” – persoană care aspiră la statut fără a avea vreo îndreptăţire, prin urmare geloasă – , explică şi blamarea în masă a intelectualităţii, concretizată prin lozinca „noi muncim, noi nu gândim”.

[1] vezi Scheler, 2007 : 26 – 32

Copyright © Liviu Vasile