Deşi inventarul de tipologii de mai sus nu este lipsit de interes pentru o înţelegere a Vămii Vechi, nu m-a adus cu mult mai aproape de definirea „vamaiotului”. În această perioadă a terenului am observat dinamica sosirii turiştilor: peste săptămână, la început de iunie, eram câteva zeci de oameni, iar în week-end deveneam câteva sute. Spre final, în august, eram câteva sute în timpul săptămânii şi câteva mii în week-end. Viaţa la mare nu avea nimic spectaculos: lumea se trezea, mânca, mergea la plajă, mânca de prânz, mergea din nou la plajă. Seara se bea şi se dansa. Simpla observare a acestei ritmicităţi părea să ducă nicăieri.
Locul meu predilect de observaţie era terasa Stuf, plasată chiar în centrul Vămii, acolo unde strada principală dă în plajă. Aici, cel puţin la început de sezon, până când Vama să devină o mulţime amorfă, este locul unde „se întâmplă lumea”. Aici se dansează seară de seară pe nisip, până dimineaţă, aici se adună lumea când se sparge orice altă petrecere. Locul a fost (şi mai este) simbolul Vămii Vechi post-nouăzeciste. Stuful are şi o recuzită simbolică: dansul din seară până în răsărit se face în jurul unui stâlp totemic, la baza căruia se află o barcă. Muzica de aici a definit pentru o vreme stilul Vămii. Aici, la fiecare răsărit, se întâlneşte un comportament ritual: în boxe se pune Bolero-ul lui Ravel şi oamenii se duc la mal de mare, cu ochii pe orizont, aşteptând apariţia soarelui dintre vârfurile talianelor din larg. Este, cu siguranţă, un spectacol impresionant. Pentru o vreme am fost convins că aici am găsit „ceva”, un punct comun al vamaioţilor, un anume fel de iniţiere. Într-un fel aşa şi este, Bolero-ul de la Stuf face parte din identitatea vamaiotului de azi, dar este într-o mai mare măsură o „inventare a tradiţiei”, un marketing inteligent.
În jurnalul de teren din acea perioadă notam mai degrabă idei generale, mă întrebam ce este, cum poate fi definită o comunitate. Răspunsul era „o comunitate este ceva în care te poţi integra”. Cum solitudinea terenului îmi dădea senzaţia că sunt exclus, ba chiar, cu un dram de paranoia, că toţi participă la ceva mai puţin eu, însemna că o comunitate vamaiotă există, iar vamaioţi sunt cei care o formează. Pentru a mă integra trebuia doar să găsesc cifrul, să înţeleg ce semne misterioase, ce ritual masonic, ce floare la butonieră face ca un vamaiot să recunoască un altul? Am început să întreb pe unii şi alţii „ce este Vama pentru ei”. Răspunsurile, de la tineri la bătrâni, de la vamaiotul care venea de trei zile în Vamă la cel care venea de zece ani, au avut două puncte comune: „Vama înseamnă libertate” şi „Vama nu mai e ce a fost”. Excepţie a făcut Hans, un topograf suedez de 28 de ani abia sosit, care mi-a răspuns că ce vede în jur e „vacanţă” şi „lots of people showing off”.
Din răspunsuri se contura din ce în ce mai clar un mit al începuturilor, în cel mai pur sens eliadesc: „Mitul povesteşte o istorie sacră, adică un eveniment primordial, care a avut loc la începutul Timpului, ab initio.” ( Eliade, 1956/2002 : 88) Primii vamaioţi erau Eroii civilizatori ai locului, odată cu ei lumea (Vama) a început să fie: „Mitul proclamă apariţia unei noi „situaţii” cosmice sau a unui eveniment primordial. El este deci, mereu, povestea unei „creaţii”: se povesteşte cum s-a săvârşit ceva, cum a început să fie.” ( Eliade, 1956/2002 : 89) În termeni mai simpli, ideile că „Vama înseamnă libertate” şi „Vama nu mai e ce a fost” transmiteau nostalgia unui Paradis pierdut, a unui spaţiu edenic în care el şi ea, goi pe plajă, discutau filozofie. Pentru a-mi răspunde la întrebarea „Ce e Vama?” trebuia să mă mut cu terenul, dacă nu în illo tempore, măcar în trecutul care îmi era accesibil. Observaţia mea în sincronie se încheiase, dar nu înainte de a-mi produce o ultimă surpriză.