Merg în Vama Veche din 1997. Sunt paisprezece ani de atunci, dar mersul meu în Vamă a devenit o „problemă” abia în 2010, când pentru prima dată m-am întrebat de ce merg astăzi la mare doar în Vamă, nu şi pe restul litoralului? Cu alte cuvinte, ce anume are special Vama Veche? E ieftin. Hm, nu prea… Se face nudism. E adevărat, dar pentru nudism sunt şi alte locuri, iar eu n-am mai făcut nudism de mulţi ani. Se merge cu cortul. Da, dar eu sunt o fire mai degrabă comodă. Se ascultă rock! E şi ăsta un atu al Vămii, dar nu o defineşte în totalitate.
Lucrurile păreau să fie suficient de complicate încât să merite un studiu mai aprofundat. Cum tocmai îmi dădeam licenţa în studii culturale, am hotărât că Vama Veche trebuie să fie subiectul lucrării mele. Pentru început, am stat cât de mult am putut în vara lui 2010 în Vamă, încercând să observ şi să gândesc locul. Apoi, revenit în Bucureşti, am continuat cu o serie de interviuri cu vechi vamaioţi şi doimaioţi. Interviul cu Vintilă Mihăilescu, căruia îi mulţumesc, mi-a furnizat cea mai clară şi în acelaşi timp sintetică definiţie a Vămii Vechi: „Vama era un fel de piua”. Formula mi-a plăcut atât de mult încât dă titlul cărţii de faţă.
Cartea are două părţi: o primă parte este constituită din fragmente din interviurile pe care le-am realizat, aşezate într-o ordine care, sper, le încarcă de sens. Această primă parte are un rol descriptiv, arată în special cum erau 2 Mai şi Vama Veche în trecut, cum erau oamenii care veneau aici, cum se distrau, ce mâncau. Relatările pornesc din trecut şi ajung până în ziua de azi. Interviurile povestesc nu doar despre Vama Veche ci şi despre 2 Mai, pentru că a fost o vreme când cele două localităţi nu puteau fi gândite separat. În istoria celor două localităţi există trei mari perioade: perioada de până în anul 1990, perioada dintre 1990 şi 2000 şi perioada de după 2000. În afară de aceste perioade se poate vorbi de o perioadă distinctă între anii `30 şi `50, perioadă despre care am prea puţine date, prin urmare nu este tratată în carte. Atunci când am considerat că este necesar, am precizat la care perioadă se referă un fragment anume de interviu. Pentru a păstra sentimentul oralităţii, al povestirii, am intervenit minimal pe textele transcrise, punând între paranteze pătrate cuvintele subînţelese şi între paranteze rotunde alte explicaţii. După fiecare fragment citat se află o cifră care trimite, în lista de intervievaţi, la numele persoanei intervievate.
Partea a doua a cărţii este o variantă modificată a lucrării mele de licenţă. Această a doua parte oferă o interpretare a datelor descriptive din prima şi încearcă o definiţie antropologică a Vămii Vechi şi a vamaiotului. Cartea nu se doreşte una finală şi nici una exhaustivă: nu deţin adevărul despre Vama Veche, ci doar sper că m-am apropiat de el, de o înţelegere a locului. Doresc în continuare să aflu cât mai multe păreri despre Vama Veche şi vamaiot. Un antropolog, în definirea unei culturi, trebuie în primul rând să găsească o cale de a comunica cu cei care trăiesc această cultură, să îi facă să comunice cu el şi să ştie unde poate fi găsit, „unde îi este cortul”. Această carte este cortul meu.