Skip to content

Interviuri şi istorie orală

Pentru a înţelege cum a fost Vama Veche în perioada ei de început, am decis să fac interviuri cu cei care mergeau acolo. Un prim rezultat al acestor interviuri a fost că nu se poate vorbi de Vama Veche în perioada comunistă fără să vorbeşti de 2 Mai. Ba chiar se poate afirma că 2 Mai este principalul loc al culturii 2 Mai – Vama Veche. După cum spune în interviu Vintilă Mihăilescu: „Vamaiot – doimaiot până în `90 era acelaşi lucru. Diferenţa era mai degrabă dată de acest fapt, că clujenii aveau fief la Vama. Era întâmplător, absolut întâmplător Ardeal – Vechiul Regat. Rareori găseai ardeleni la 2 Mai şi munteni la Vama. Ca spirit era acelaşi lucru până în `90.”

Din punct de vedere metodologic, această parte a terenului se încadrează la istorie orală, în sensul folosit de James Hoopes, de culegere prin interviuri a amintirilor despre locuri, persoane şi evenimente la care cineva a fost martor[1].

Se pune întrebarea dacă istoria orală reprezintă o sursă de încredere, un document istoric valabil. Donald A. Ritchie opinează că „Istoria orală trebuie tratată cu aceeaşi prudenţă ca oricare altă formă de document. Documentele scrise la momentul faptelor au o nemijlocire, o lipsă de influenţă a evenimentelor care le-au urmat. Dar şi aceste documente pot fi incomplete, pot greşi sau pot fi scrise pentru a înşela. O declaraţie nu este în mod necesar mai adevărată dacă a fost scrisă la momentul faptelor decât dacă a fost rememorată la un moment ulterior. Fie scrisă sau orală, o probă trebuie să fie convingătoare şi verificabilă. […] Făcută aşa cum trebuie, o istorie orală ajută la interpretarea şi definirea înregistrărilor scrise şi aduce lumină asupra celor mai obscure decizii şi evenimente. Un interviu cu un participant reflexiv şi cu un martor ocular perceptiv poate genera noi idei şi direcţii de anchetă pe care un cercetător nu s-ar fi gândit să pornească.”[2] (Ritchie, 1995 : 92)

În practica istoriei orale există două mari direcţii ale interviului, aşa cum sunt ele descrise de Paul Thompson: „Se poate face un contrast între aşa-numitele `chestionare` cu casete de bifat, a căror model logic rigid structurat inhibă memoria în aşa fel încât `respondentul` – termenul în sine este sugestiv – este redus la răspunsuri monosilabice sau foarte scurte; şi, la cealaltă extremă, nu atât un `interviu`, cât o `conversaţie` liberă, în care `persoana`, `purtătorul tradiţiei`, `martorul` sau `povestitorul` este `invitat să vorbească` pe marginea unei teme de interes comun.”[3] (Thompson, 2000/2009 : 225)

Roy Hay, în The Use and Abuse of Oral Evidence, detaliază avantajele şi dezavantajele celor două tipuri de interviu. „În primul rând există abordarea `obiectiv/comparativă`, bazată de obicei pe un chestionar sau cel puţin pe un interviu extrem de structurat, în care intervievatorul deţine controlul şi adresează tuturor respondenţilor o serie comună de întrebări. Scopul aici este de a produce material care transcende respondenţii individuali şi poate fi folosit în scop comparativ… În mâinile unui intervievator sensibil şi flexibil, care este pregătit să abandoneze structura scrisă atunci când este necesar, această abordare poate genera, într-adevăr, material foarte util. Dar poate să fie şi mortală: direcţii de anchetă promiţătoare sunt sufocate prea uşor şi, mai rău, oamenii sunt forţaţi în cadrul predeterminat al intervievatorului, aşa încât largi arii relevate de experienţă rămân neexaminate.

La cealaltă extremă se află dialogul care curge liber între intervievator şi respondent, fără un model fixat, în care conversaţia este urmată oriunde duce. Această metodă scoate uneori la iveală lucruri complet neprevăzute şi duce la linii de anchetă complet noi, dar poate foarte uşor să degenereze în ceva cu puţin peste bârfa anecdotică. Poate produce mile şi mile de bandă nefolositoare şi probleme imposibile de selecţie şi transcriere.”[4] (cf. Thompson, 2000/2009 : 225 – 226)

Am încercat să iau ce este mai bun din cele două modalităţi de interviu detaliate mai sus. Am avut o structură fixă, cu întrebări formulate simplu despre practici generale (unde mâncaţi? unde vă cazaţi?) şi întrebări cu un grad mare de generalizare, capabile să provoace amintiri (a existat o cultură hippie? cum aţi văzut schimbarea locului? care era rolul autorităţii la 2 Mai / Vama Veche?). Întâmplător, persoanele la care îmi era cel mai uşor să ajung erau şi persoanele cele mai calificate să observe şi să înţeleagă lumea de atunci, aşa cum era ea: etnologi, antropologi, literaţi.

Pentru o redare cât mai fidelă a atmosferei de la 2 Mai/Vama Veche, în această parte a lucrării am preferat să redau materialul brut, grupat pe câteva puncte de interes, lăsând pentru un capitol următor interpretările mele asupra materialului. Practic, îi las pe interlocutorii mei să povestească. Cititorii care au parcurs prima parte a cărţii vor regăsi aici fragmente de interviu care au mai fost citate; materialul din aceast capitol este o formă prescurtată a primei părţi, dar gruparea fragmentelor este diferită; există în plus fragmente care nu au fost citate în prima parte.

În transcrierile de mai jos apar următoarele simboluri: parantezele drepte [ – ] marchează adăugarea unui cuvânt sau a unei expresii care lipseşte. Parantezele rotunde ( – ) marchează adăugarea unui cuvânt sau a unei fraze explicative.  Trei puncte – … – marchează o pauză în vorbire. Trei puncte între paranteze drepte […] marchează omisiunea unei propoziţii sau a mai multora sau a unui paragraf din text. Ghilimelele apar atunci când naratorul redă un dialog. Adesea, acest lucru reiese din context.

[1] „Mai degrabă decât culegerea de poveşti transmise din generaţie în generaţie, „istorie orală” se referă aici la strângerea amintirilor oricărei persoane, a amintirilor despre viaţa sa, despre persoanele pe care le-a cunoscut şi despre evenimente la care a asistat şi a participat.”  ( Hoopes, 1979 : 7)

[2] „Treat oral history as cautiosly as any other form of evidence. Documents written at the time have an immediacy about them and are not influenced by subsequent events, and yet those documents can be incomplete, in error, or written to mislead. A statement is not necessarily truer if written down at time than if recalled later in testimony. Wheter written or oral, evidence must be convincing and verifiable. […] Proprerly done, an oral history helps to interpret and define written records and makes sense out of the most obscure decisions and events. An interview with a thoughtful participant and perceptive eyewitness can generate new ideas and avenues of inquiry that a researcher might have never thought of pursuing.” (Ritchie, 1995 : 92)

[3] „A contrast may be made between so-called box-ticking ‘questionnaires’ whose rigidly structured logical patterns so inhibit the memory that the ‘respondent’ – again the choice of term itself suggestive – is reduced to monosyllabic or very short answers; and, at the other extreme, not so much an ‘interview’ at all, but a free ‘conversation’ in which the ‘person’, ‘tradition-bearer’, ‘witness’, or ‘narattor’ is ‘invited to talk’ on a matter of mutual interest.” (Thompson, 2000/2009 : 225)

[4] “Firstly there is the ‘objective/comparative’ approach usually based on a questionnaire, or at least a very highly structured interview in which the interviewer keeps control and ask a series of common questions to all respondents. The aim here is to produce material which transcends the individual respondent and can be used for comparative purposes… In the hand of flexible, sensitive interviewers, who are prepared to abandon the script when necessary, this approach can generate very useful material indeed, but it can be deadly. Promising lines of inquiry are too easily choked off and, worse still, people are forced into the predetermined framework of the interviewers and so large relevant areas of experience are never examined at all.

At the other extreme is the free flowing dialogue between interviewer and respondent, with no set pattern, in which conversation is followed wherever it leads. This method ocassionally turns up the very unexpected and leads to completely new lines of inquiry but it can very easily degenerate into little more than anecdotal gossip. It can produce miles and miles of useless tape and impossible problems of selection and transcription.” (cf. Thompson, 2000/2009 : 225 – 226)

Copyright © Liviu Vasile