În două din interviurile pe care le-am luat a apărut ideea că Vama Veche este o Românie în mic. Alexandru Pădurean: „Din păcate eu spun că ce se vede în Vama Veche e o parte din societatea românească, care mi se pare că în loc să evolueze spiritual, material şi aşa mai departe, eu cred că acum se diluează. Dar nu e spre o formă mai pozitivă, din păcate. Şi asta se vede nu numai în Vama Veche. Dar ea e un barometru, cum să spun, un indicator.” Aurelian Trişcu: „2 Mai – Vama arată la scară de microcosm acest macrocosm care ar fi ţara noastră, cu politica ei, cu situaţia ei, în care tot ce a fost vechi se dărâmă pentru speculă. Tot ce nu înţelegi din gesturile politice se limpezeşte deodată dacă te gândeşti la bani.”

Ideea apare ca adevărată dacă ne gândim la modificările sociale evidenţiate în acest capitol: schimbarea statutului intelectualului, schimbarea paradigmei plăcut / util, apariţia tipologiei „mitocanului” şi modificarea esenţială a „timpului sărbătorii”. Toate aceste lucruri reprezintă fenomene care s-au petrecut la nivelul întregii societăţi şi au fost reflectate în schimbarea satului Vama Veche. Trăsăturile lor generale pot fi descoperite, la nivelul întregii societăţi, prin studierea unui caz izolat şi concret; Vama Veche se constituie astfel într-un „tip ideal” în sensul weberian.

Vama Veche este, totodată, un „loc al memoriei” în sensul definit de Pierre Nora. Istoria se scrie sub presiunea memoriei sociale, care caută să compenseze anxietatea faţă de viitor prin valorizarea unui trecut care nu a fost trăit cu conştiinţa acestei valori. Un loc de memorie – care poate fi un loc situat geografic sau un pur construct intelectual – este acel loc pe care o comunitate îl investeşte cu afecte şi emoţii. Vama Veche este un astfel de loc, iar vamaiotul este cel care investeşte emoţie în loc, cel care valorizează pozitiv această memorie.