Skip to content

Gazde

[2 Mai, înainte de 1990]

Noi iniţal am stat la Tudoriţa. Tudoriţa şi mai nu-ştiu-cum, n-are importanţă, toată lumea ştia. Aşa se cunoşteau gazdele, pe numele mic. Tudoriţa era nevasta ciobanului Ilie, ciobanul satului, nea Ilie. Tudoriţa avea avantajul unei grădini foarte mari şi avantajul unei prispe adânci, prispă largă a casei. În general oamenii începuseră să-şi închidă prispele, dacă nu le şi desfiinţau. Le desfiinţau umplându-le cu [diverse lucruri], deveneau magazii şi te strecurai prin magazia prispei ca să intri în camera pe care o aveai la gazdă. Tudoriţa îşi păstrase prispa şi asta era ceva minunat, pentru că pe prispa aia ieşeau sau din prispa aia se intra în trei camere în total, deci acolo eram trei familii sau trei grupuri de prieteni, cu mesele puse pe prispă. Şi era ca şi când am fi avut o casă total pentru noi, cu prispă pentru ploaie, eram şi în aer şi în casă. Tudoriţa avea şi animale, erau oi, erau măgari, erau păsări, era o atmosferă foarte mişto. Cu dezavantajul că Tudoriţa era îngrozitor de murdară, şi aşa că era celebră prin faptul că mâncam clătite cu muşte. Numai la Tudoriţa se mâncau clătite cu muşte, dar noi ne învăţasem. Avea nişte roşii uriaşe în grădină şi noi le furam noaptea numai de plăcerea de a mânca lucruri furate. Deci noaptea furam roşiile alea uriaşe şi le mâncam cu mare plăcere şi târziu am descoperit că roşiile alea erau îngrăşate cu haznaua în care ne făceam noi nevoile, toţi turiştii. L-am prins într-o dimineaţă la patru pe nea Ilie care golea haznaua şi cu găleata zvârlea dejectele pe roşiile alea pe care le mâncam noi nespălate, furate. Deci cam asta era la Tudoriţa. Unu, mult jeg, şi doi, Tudoriţa era deosebit de beţivă. Aşa încât în afara momentelor când era amuzantă era cam năucă şi tot timpul riscai să dea foc la casă, să uite să gătească, mă rog. Era o viaţă destul de aventuroasă la Tudoriţa. Şi mult mai târziu, după vreo şase-şapte ani de Tudoriţa, timp în care am înnodat prietenii la cataramă cu colegi de şcoală generală şi de liceu Caragiale, pe care îi ştiam de la liceu dar cu care nu aveam nici un fel de relaţii şi datorită vacanţelor de la 2 Mai în care ne-am nimerit împreună am legat prietenii care ţin şi acum. Deci 2 Mai-ul e responsabil de treaba asta. La un moment dat ne-am mutat de la Tudoriţa, Tudoriţa chiar începuse să fie neutilizabilă, bea mult, avusese şi o soartă nefericită, una din fete murise, mă rog… ea o luase razna şi ne-am mutat peste drum, la Nuţi Călin. Care avea şi ea o casă în care avusese inteligenţa să păstreze prispa deschisă, chiar o prispă mult mai rudimentară decât a Tudoriţei, o prispă de pământ bătut şi cu nişte stâlpi de lemn şi cu asta basta, nu avea nici parapet, nici pazie[1], mă rog, o prispă mai mult tătărească, dacă vrei, lungă de tot, pe care ieşeau şase sau şapte familii. Deci avea şase camere pe prispa respectivă, pe care şi-a păstrat-o deschisă şi unde ne învăţaserăm, cam în aceeaşi perioadă mergeam cam aceiaşi oameni. Deci ştiam că ne întâlnim cu anumite familii la Nuţi în perioada respectivă. (6)

Am avut de la bun început o ţărancă, Tudoriţa Palelica, stătea pe Mihail Kogălniceanu, chiar pe şosea, foarte aproape de intrarea în 2 Mai. Tot graţie Ioanei am ajuns acolo toţi, tot grupul mare, eram vreo şapte, opt. Tudoriţa avea suficient loc, ne gătea ea şi trebuia să îi dăm bani pentru mâncare şi câteodată mai lua din alimentele noastre, pentru că era vremea în care aduceam absolut tot ce se putea aduce. Carnea, uleiul, zahărul, absolut tot-tot, fiindcă erau anii bine cunoscuţi ai foametei în România. Şi atunci plecam încărcaţi chiar cu de toate. (1)

În 2 Mai am stat o vreme la gazdă, nişte ani buni la gazdă după ce s-a născut fetiţa mea, în ’84, pentru că nu puteam să luăm la cort un copil mic. Deci, mă rog, patru – cinci ani am stat la gazdă, am stat tot timpul la aceeaşi gazdă şi era o legătură foarte marcată personal, adică gazdele erau ca un soi de protectori ai noştri. Mergeai tot timpul la aceeaşi gazdă, veneam cu cadouri de fiecare dată pentru gazdă din Bucureşti, uneori cadourile astea erau ulei, făină, zahăr, produse care lipseau. Dar nu avea caracterul unei simple relaţii comerciale. Măcar în aparenţă era un soi de relaţie de prietenie cu gazdele. (5)

Ăsta e tot farmecul şi ăsta e tot şpilul şi pentru Vama Veche şi pentru 2 Mai, că, faţă de restul staţiunilor unde practic nu aveai unde să te cazezi decât la hoteluri sau, mă rog, case de sindicat, ce mai era pe acolo, aici automat era ceea ce am numit eu (în studiul despre Vama Veche făcut de Vintilă Mihăilescu pt. „Salvaţi Vama Veche”) „turismul pe curte”. Deci la gazde, la localnici. Şi toţi, dar absolut toţi aveau gazdele lor. Te duceai o dată şi, dacă erai vamaiot sau doimaiot, păi zece ani, douăzeci de ani, treizeci de ani, cât stăteai pe acolo de regulă te întorceai la aceeaşi gazdă şi dădeai peste aceiaşi oameni. Era o chestie de socializare foarte puternică. (3)

[1] PÁZIE, pazii, s. f. Scândură (ornamentală) așezată vertical la capătul din afară al căpriorilor unui acoperiș cu streașină pentru a ascunde capetele acestora.

Copyright © Liviu Vasile