Aurelian Trişcu (arhitect, 87 ani): „Plecai din Bucureşti cât mai devreme posibil ca să scapi de praful maşinilor dinainte. Adică nu era nimic pavat, asfaltat nici vorbă. Era drum de praf, drum de ţară. De la Bucureşti până la mare. […] Era greu de acces ca mijloace de locomoţie, că trenul te ducea ca şi acum, până la Mangalia. Şi de acolo se mergea pe jos la 2 Mai, sau cu o căruţă. Sau pe urmă cu o maşină locală. Dar nu, erau căruţele la început. […] Ştiu că aveam probleme cu trenul. Luai un tren până la Constanţa, luai un alt tren până… [la Mangalia]. Era un drum de acces greu. Şi cum vă spun, era o călătorie pentru venirea de la Bucureşti, era uşor dramatic. Că dacă te sculai târziu şi plecai târziu aveai probleme cu praful. Toată lumea se grăbea să o ia înaintea celorlalţi. Făceai tu praful.”
Şerban Anghelescu (etnolog, 65 ani): „[Mergeam până la Mangalia cu trenul] Şi de la Mangalia cu un autobuz. Era un autobuz oprit de grăniceri şi se controlau de fiecare dată buletinele. Unii spun că li se controlau şi bagajele. Nu am păţit niciodată asta, dar buletinele erau de fiecare dată înregistrate de grăniceri pentru că era un teritoriu de graniţă. Şi Dumnezeu ştie de ce voiau să se asigure, era spaima oricărui regim totalitar care funcţiona şi acolo.”
Ioana Popescu (etnolog, 62 ani): „Pe vremea aceea aveam o maşină Trabant Combi, pe care şi acum o iubesc mai mult ca pe orice maşină, şi când plecam la mare ne încărcam în Trabantul Combi. Noi doi, bărbatul meu şi cu mine eram în faţă, în spate cei doi copii, mai în spate, în partea de portbagaj a Trabantului Combi stătea salteluţa, vasele şi însuşi boxerul Roco, aveam un câine mare, şi tot bugalachiul, tot ce duceam acolo, pături, ţucaluri, umbreluţe, cărucioare, totul stătea pe maşină. Deci plecam cu un fel de munte încărcat pe maşina Trabant şi ne instalam cu cortul.”
Vintilă Mihăilescu (antropolog, 60 ani): „[Mergeam] pe jos. Majoritatea nu aveau maşină, imensa majoritate, ca să nu spun practic toţi, erau elevi, studenţi, şi în perioada comunistă un elev cu atât mai puţin, şi chiar şi un student, nu aveau maşină. Era o rată din asta comunală, când treceam podul dintre Mangalia şi 2 Mai venea poliţistul, îţi cerea buletinul, se uita la tine, dacă i se părea că eşti ciudat nu îţi dădea voie să treci… deci era o aventură.”
Aurelian Trişcu: „Acolo te întâlneai cu familii pe care le cunoşteai, tineri căsătoriţi cu copii mici. Lipsa lumii de pe plajă permitea anumite acţiuni şi jocuri, cum ar fi să înalţi zmeul. Copiii se jucau, părinţii îi învăţau, ţineau două – trei zmeie, se crea aşa o atmosferă. Confortul acolo era puţin sălbatic, şi asta interesa din nou. Aveai soarele care steriliza tot, dar aveai duşul sub forma unui cazan agăţat pe trepied şi dedesubt, dacă deschideai robinetul, făceai duş. Cei din familie puteau chiar să stea la coadă, şi să te speli pe dinţi, nu ştiu ce, afară, totul. La un moment dat, fără să pregăteşti dinainte, te întâlneai acolo cu familii cunoscute şi cunoşteai noi familii prin relaţiile dintre cei pe care îi cunoşteai cu aceia. Asta era foarte interesant, pentru că dădeai peste scriitori, filozofi, muzicieni. Şi libertatea asta de care vorbeaţi era nu gândită ci simţită. Adică nu te duceai acolo ca să scapi de atmosfera comunistă de dincoace, dar aproape că, după mulţi ani, îţi dai seama că ăsta era un motiv, un factor important. Dar nu-l descopereai ca atare, ci considerai că acolo te duceai pentru soare, pentru plajă, pentru apă. Şi pentru liniştea şi gospodăria pe care ţi-o oferea gazda.”