[2 Mai, înainte de 1990]
Am apreciat mult arhitectura veche care era acolo, cu casele înălbite de Paşte, cu alternanţe de piatră, nu le-au mai tencuit, cu puţurile din curte, nu aveau alt fel de apă. Pe urmă şi-au făcut pompe în puţuri şi de asta urcau apa în cazanele alea spânzurate. Pitoresc, aşa. Mai exista legătura cu Mangalia, care iarăşi era a locului, adică ceva specific. Pentru că Mangalia a fost localitate de pictori şi de artişti care au pictat acolo, cum pe urmă au pictat la Balcic. Aveau turci şi gazde, care dacă plecai de acasă şi cereai cheia îţi spuneau „Dar pentru ce vă trebuie cheie? Noi lăsăm deschis.” „Ei, da, dar avem lucruri înăuntru.” „Nu vă faceţi probleme.” Şi până la urmă oamenii se obişnuiau şi plecau la plajă fără să mai închidă. Casele şi moscheea din Mangalia aveau un cache al lor, era o atmosferă cu totul specială până când au venit lucrările de pe litoral. Acolo am lucrat şi eu, la Eforie Nord, pe atunci părea că e o arhitectură foarte modernă, ieşeai din moscovitism, din arhitectura sovietică. Dar pe urmă a fost copiată grosolan în ţară şi a devenit aşa, simplificată, banalizată şi a împânzit toată ţara. Mangalia era un loc în care doimaiştii şi cei din Vama mai târziu mergeau înainte de perioada asta, acum, când s-au stricat lucrurile. Pe urmă apăruseră baruri pe plajă, bodegi… Incorecte şi din punct de vedere sanitar. Adică să stai pe plajă şi să bei rom după rom, era ucigaş. Şi aveam colegi care făceau treaba asta, adică li se părea normal să stea de vorbă la un păhărel în picioare la câte un bar din ăsta. (8)