L. fugise de acasă. Venise în Vamă pentru că auzise că e ieftin, lucru care nu se dovedise tocmai adevărat. Ajunsă aici, şi-a căutat de lucru şi a găsit din prima zi la o şaormărie. Când am cunoscut-o eu era în a şasea zi de muncă, urma prima ei zi de leafă. Primise de la cineva un cort rupt în care stătuse până atunci. De mâncat, mâncase la şaormărie. Deşi frumoasă şi tânără – 20 de ani sau puţin sub -, nu se lipise de adolescenţii care făceau chetă la colţul Vămii. Avea ceva din demnitatea omului matur, care vrea să-şi câştige existenţa prin muncă, combinată cu sălbăticia şi privirea adâncă şi puţin tristă a copilului de orfelinat; lucruri care o despărţeau iremediabil de ludicul şi veselia celorlalţi tineri fără bani. A acceptat senină să vorbească cu mine dar, în fapt, nu a scos o vorbă, a emis cel mai adesea banalităţi, idei generale, nimic personal. Puţinele informaţii de mai sus le-am aflat de-a lungul a câteva zile. Mi-a permis totuşi să stau pe lângă ea, să o observ în prima zi de leafă.
Cu primii bani L. a cumpărat un detergent şi un burete de bucătărie. Am fost la cortul ei, care era montat în nordul exterm al plajei, acolo unde nisipul devine rocă. Era ultimul cort din Vamă, la distanţă de câţiva metri de cele mai retrase corturi ale nudiştilor. Aici a început să aducă apă din mare cu un bidon de cinci litri cu gura tăiată. A stropit cortul şi l-a spălat cu detergent preţ de câteva ore, până când pânza aproape că devenise transparentă. A refuzat categoric orice ajutor din partea mea, deşi mi-a spus să nu plec, atunci când am mimat intenţia. Mi-am deschis cartea, m-am aşezat alături şi am citit. După ce a considerat că a spălat cortul destul, L. a căutat un băţ gros, l-a înfipt în nisip. „Aici o să fie uscătorul de rufe.” S-a apucat apoi şi a bătătorit nisipul, a întins cortul, şi-a aşezat lucrurile înăuntru. „Hai.” „Unde mergem?” „Să căutăm flori.” Pentru următoarea oră am colindat câmpul de scaieţi dintre Vama Veche şi 2 Mai, unde a cules flori sălbatice. Apoi L. le-a pus în bidonul cu care cărase apă din mare, devenit acum vază, în faţa cortului.
Cu restul de bani rămaşi – puţini, şaormăria nu îi achitase integral leafa pe o săptămână şi, la protestele ei, o concediase – L. a cumpărat cartofi, sare şi piper. Înserarea ne-a prins căutând în capătul de nord al plajei pietre şi vreascuri. L. era evident la primul ei foc. În plus, se mai învăţase oarecum cu mine, aşa că acceptase ajutorul meu. Am improvizat o vatră şi am făcut focul. Peste câteva ore – vreascurile erau umede, iar eu departe de a fi un expert – am mâncat cartofi copţi în jar, cu sare şi piper.
Asistasem, în cel mai pur stil antropologic, la aşezarea într-un teritoriu, la întemeierea lumii. În doar câteva ore L. îşi stabilise poziţia în universul Vămii, devenise „vamaiot”. Deşi se automarginalizase prin poziţia cortului – ultimul cort din Vamă, când nimic nu o oprea să îl monteze în mijlocul plajei -, chiar şi această marginalizare stabilea o relaţie. Forma extrem de ritualizată în care făcuse acest lucru mi-a făcut clară intenţia ei de locuire. Când îmi montasem propriul cort, eu făcusem un act tehnic, o îmbinare a unor beţe şi o întindere a unei prelate. L., poate din cauză că acel cort era singura ei locuinţă, făcuse un act simbolic. Găsisem o primă trăsătură esenţială a vamaiotului: vamaiotul nu este turist, nu are o relaţie comercială şi de vizitare cu spaţiul, ci sentimentul unei relaţii de locuire, de luare în posesie.
Peste câteva zile plecam din Vama Veche. Aveam să-i las lui L. unul din corturile mele, un sac de dormit şi un izopren. Mi-a acceptat cadoul cu reticenţă, după ce am asigurat-o că oricum le-aş fi lăsat acolo. Am reîntâlnit-o întâmplător în Bucureşti, unde m-a copleşit cu mulţumiri; după plecarea mea, găsise un serviciu mai bun la un restaurant şi încheiase sezonul cu bine. Acum se pregătea să dea la facultate.