Skip to content

Biserica din Vama Veche

[Vama Veche, după 1990]

Biserica din Vama Veche e făcută de un grup de artişti iar arhitect e Aurelian Trişcu. Şi asta s-a făcut cum? Contribuţii a avut Bibi. Bibi a fost una din primele terase construite pe plajă. La Vama nu aveai unde să mănânci şi să bei. În afară de clujeni, dar care erau oarecum un circuit închis. Şi după Revoluţie, Bibi, care e un personaj celebru, şi-a construit acest mic restaurant cu terasă şi pe terasă… deci asta era după `95… făcea expoziţii de pictură, seara erau concerte de jazz şi Bibi a organizat şi o tombolă pentru ridicarea bisericii. A durat vreun an sau două sezoane, trei sezoane, s-au adunat bani frumoşi. Evident, care tombolă, nu conta asta, ci a fost un fel de subscripţie a doimaioţilor, nu a locuitorilor.  E o biserică făcută după toate regulile de arhitectură balcanică ortodoxă. Nici nu ştiu dacă au apucat să o picteze. Dar au fost implicaţi mulţi pictori, arhitecţi în construirea acestei biserici. Asta e o generaţie de persoane care acum au 80 de ani trecuţi, şi care îşi făceau vacanţele la 2 Mai şi treceau şi pe la Vama. (2)

Silvia Radu şi Vasile Gorduz, ea e pictoriţă, el e sculptor, ea a pictat foarte mult la Vama şi el a lucrat destul de mult la Vama Veche, jos pe plajă. Are la palatul lui Brâncoveanu de la Mogoşoaia o expoziţie în subsol, acum. El făcea nişte lucruri din piatră foarte… cum să spun, ceva ca din preistorie. Simţi în piatră că este vorba de un copil, sau de un căţel, sau de [altceva]. A făcut şi lucruri extraordinare, de genul Traian cu o lupoaică în mână. Lupoaica e în aşa fel făcută că seamănă şi cu steagul dacic, adică are şi o flamură, ca şi cum avea o mică trenă. Şi atunci Traian stă cu Dacia în mână. Foarte interesant, adică a fost un sculptor fenomenal, foarte modern, foarte contemporan, şi încă nu prea ştiut. Ea, Silvia Radu, a lansat împreună cu el acţiunea asta pentru a se face o biserică la Vama. Şi Silvia Radu a apelat la soţia mea şi la mine, ca arhitecţi care ne cunoşteam mai demult, şi am desenat, am făcut ceea ce trebuia pentru biserica aceea. Lumea de atunci, adică recentă, că asta a fost cu nişte ani în urmă, şi nu cu nişte zeci de ani în urmă, s-a schimbat. […] Când am vizitat locul cu constructorul erau deja donate acolo nişte mormane de piatră. Şi constructorul a spus, când am vorbit de piatra aia că se poate folosi, era bună, era piatră de Dobrogea, printre cele mai vechi cariere din ţară, sunt Munţii Măcinului, granit şi andezit, asta cu care se pavează cu pavele toate străzile din Bucureşti şi din ţară, bolovanii ăia puţin rotunjiţi deasupra şi bucăţile alea mici de piatră, mai recente, mai recente faţă de istorie, de la Carol I încoace, care se aşază în arce ca să ţină la presiunea automobilului. Că altfel, oprindu-se în staţii, întotdeauna se mişcă pietrele alea şi se schimbă. În sfârşit. Piatra asta era acolo, masivă, nu tăiată. Şi el a spus „Da, ştim, ziduri de cărămidă şi pe urmă să placăm cu piatră.” Şi Gorduz şi eu am sărit, „Cum să placaţi cu piatră?”, asta se face zidul din piatră, nu vii cu placaj de piatră. Aşa de încăpăţînaţi au fost şi aşa dezordine a fost pe şantier încât anumte petice din faţadă sunt placaj. Şi se simte că sunt cu placaj, că în loc să pună piatra aşa [arată cu palma un plan orizontal] o pun aşa [arată un plan vertical]. O îmbrăcăminte nu este carnea, nici la om nici la casă. Am primit telefoane de la Tomis, de la Arhiepiscopie sau de la Episcopia Tomisului, de la responsabilul de acolo cu problemele de bani, care spunea că s-au gândit să facă biserica din blocuri mici de beton, astea care sunt beton celular autoclavizat, lumea îl ştie B.C.A. „Cum adică să faceţi aşa ceva? E prevăzut de piatră.” „Ştim, am văzut că e de piatră, dar noi… E mai ieftin, e mai repede.” „Şi cum o să lăsaţi asta aşa?” „Păi nu, că tencuim.” Păi domnule, îi spun, la telefon era toată discuţia, sunteţi la două sute de metri de mare, sau mai puţin. După doi ani de zile toată tencuiala aia a căzut. Sarea, vântul, viscolul. Au cedat, cu greu. […] Adică sunt şi amintiri cu totul neplăcute de acolo, care arată cum s-a schimbat. Ştiind că doamna Silvia Radu dă bani atât cât trebuie, toate premiile pe care le-au luat, toţi banii pe care i-au câştigat, pentru că o piesă ca asta [a lui Gorduz] a ajuns… ca şi o piesă a ei, a Silviei Radu, „Sfântu Gheorghe”, pentru o lucrare ca asta se plătesc bani buni, după cum ştiţi; ştiind că au bani, [constructorii] şi-au bătut joc. Adică, după ce a fost gata biserica, neterminată, au acoperit-o în aşa fel încât după primul an de ploaie a început să se scurgă apa pe pereţii interiori. Pictorul care a venit să facă mi-a dat telefon, a început să se lamenteze, cum poate să facă pictura când pereţii sunt în continuare uzi şi s-au îmbibat? Au fost foarte multe veşti proaste. S-au plătit alţi bani, a adus altă tablă, să o pună din nou, să facă izolaţia. Adică am avut numai veşti proaste de la mare. […] Aţi auzit de Horia Bernea, pictorul care a fost directorul Muzeului Ţăranului Român? Tatăl lui, Ernest Bernea, a fost antropolog. Şi are lucruri foarte bune, la Târgul de Carte erau acum vreo şase titluri ale lui, aveam câteva acasă. A fost întrebat, şi un arhitect e interesat, sigur, de ce a făcut, dacă a făcut bine sau rău, a fost întrebat şi de Silvia Radu şi de alţii: „Şi cum vi se pare biserica, ce au făcut Trişcii?” Şi el a spus „Păi, au făcut exact ce trebuia acolo.” Adică este o chestiune puţin bizantină, la graniţă, deci şi când pleci şi când vii poţi să-ţi faci o cruce, adică e la locul ei. (8)

Copyright © Liviu Vasile