Skip to content

Liviu Vasile Posts

Cort

[2 Mai, înainte de 1990]

Am stat foarte multă vreme la cort la nudişti. La nudişti şi apoi puţin dincolo de nudişti, între 2 Mai şi Vama se mai putea sta până într-o vreme. Am stat când erau copiii, tocmai asta e culmea, când erau băieţii mici. Când au crescut mai mari ne-am mutat la gazdă. Când erau însă mici, în ideea că trebuie învăţaţi cu condiţii cât mai grele de viaţă, trebuie căliţi, copiii aveau unul doi ani şi unul patru şi am început să mergem cu cortul. Pe vremea aceea aveam o maşină Trabant Combi, pe care şi acum o iubesc mai mult ca pe orice maşină, şi când plecam la mare ne încărcam în Trabantul Combi. Noi doi, bărbatul meu şi cu mine eram în faţă, în spate cei doi copii, mai în spate, în partea de portbagaj a Trabantului Combi stătea salteluţa, vasele şi însuşi boxerul Roco, aveam un câine mare, şi tot bugalachiul, tot ce duceam acolo, pături, ţucaluri, umbreluţe, cărucioare, totul stătea pe maşină. Deci plecam cu un fel de munte încărcat pe maşina Trabant şi ne instalam cu cortul. Şi într-adevăr a fost perioada cea mai frumoasă din punct de vedere bucurat de natură şi de plajă. Mergeam la sfârşitul lui iunie, pe urmă când ne-am mutat la gazdă mergeam în august în general la mare, mergeam la sfârşitul lui iunie când ziua este uriaş de lungă şi când te trezeşti dimineaţa direct pe plajă cu o mare foarte limpede şi foarte lină, spre deosebire de perioadele următoare când marea e când cu valuri, când cu alge, când cu meduze. Singura invazie zoologică, să spun aşa, era invazia de garizi. La sfârşitul lui iunie vin garizii până la malul apei. Şi culegeam garizi şi mâncam zilnic garizi pe care-i fierbeam pe aragazul de campanie. Era minunat. Şi cu o zi foarte-foarte lungă, practic beneficiam de lumină, chiar pe plajă stând, pe plaja neluminată, beneficiam de lumină până foarte târziu şi de foarte devreme. Dar aia a fost câţiva ani, când erau copiii mici. (6)

Eu nu sunt amator de cort. Sigur că i-am văzut de fiecare dată, am trecut printre ei și îi cunosc pe mulți dintre ei, dintre cei care vin cu cortul. Cortul îți dă o autonomie pe care evident că nu o ai la gazdă și în același timp sunt și constrângeri pe care le ai în cort și nu le ai când stai în gazdă. Nu știu să-ți spun prea multe, nici nu m-am gândit la diferențele marcante între cort și gazdă. Sigur că este și apropierea de mare cea care contează, se spune că ieși din cort și intri imediat în mare. Îți faci, evident, foarte multe lucruri singur, sau aproape toate ți le faci singur, spre deosebire de gazdă unde ești servit. Cei care locuiesc în cort, cu toate că nu stau în vârful muntelui, seamănă mai mult cu un explorator, cu un om care își conservă autonomia și care în principiu ar fi în stare să supraviețuiască și în condiții vitrege. Deși nu e cazul, pentru că la doi pași în spatele lor este lumea magazinelor, a restaurantelor pe care le pot frecventa oricând. (1)

[2 Mai, înainte de 1990]

În primul şi în primul rând, în Vama nu era voie ca să vii cu cortul până în `90, ceea ce puţini mai ştiu. Era zonă de graniţă, chiar şi mersul de la 2 Mai la Vamă se putea face numai pe şosea şi era un control, o gheretă cu militari de la cealaltă unitate, de pe partea cealaltă a şoselei, şi existau perioade în care accesul în Vama devenea foarte restrictiv. Vama era pe vremea respectivă vizată în primul rând de cei puţini care aveau case acolo şi mai era grupul de clujeni. Clujenii aveau o cantină acolo, gestionată dacă nu mă înşel de Universitatea din Cluj şi locuiau pe la diverse gazde. Dar, încă o dată, nu cu cortul. Ştiu că într-un an sau doi au devenit [neplăcute] controalele astea pentru noi… Noi plecam dimineaţa, mergeam, făceam baie şi mâncam ceva la cantina clujenilor şi după aceea ne întorceam către seară. A fost o vreme în care nu prea ne mai dădeau voie să mergem din 2 Mai în Vamă. Şi atunci un subterfugiu a fost următorul: am aflat de la cineva că avea casă un ofiţer de Securitate în Vama şi când eram întrebaţi la filtru unde mergem ziceam că mergem în vizită la persoana cu pricina. Şi în felul ăsta, cu câr cu mâr, ne mai dădeau drumul. În 2 Mai situaţia cu corturile era diferită în raport cu cele două campinguri, de nudişti şi textilişti. Eu am fost în permanenţă la campingul de îmbrăcaţi, la textilişti. Existau evidente diferenţe şi… n-aş zice neapărat animozităţi… tensiuni între cele două grupuri. Noi mergeam deseori la campingul nudiştilor, în primul rând seara, pentru o băută. Era mai greu invers. Mi-aduc aminte de un incident extrem de iritant şi de strident, când o turistă, cred că cehoaică era, a venit de la campingul nudiştilor la textilişti. Mă rog, a înţeles că se poartă costum de baie, dar după ce a stat la plajă şi a făcut baie s-a dus la duş să se spele. Şi şi-a dat jos complet costumul de baie de pe ea, duşurile fiind în aer liber, în văzul tuturor. A fost pe punctul de a fi linşată, pentru că s-a trezit o congregaţie de bărbaţi să vocifereze, că să plece de acolo, că ce e neruşinarea asta şi aşa mai departe. Ea neînţelegând o boabă româna. N-aş fi vrut să fiu în pielea ei în momentul respectiv. (5)

Mersul cu cortul l-am învăţat pe munte. Şi plăcerea de a merge cu cortul. Pentru că pe munte mersul cu cortul îţi oferă o marjă de libertate mult mai mare decât mersul din cabană în cabană. Poţi să înnoptezi teoretic oriunde, practic trebuie să găseşti un loc cât de cât acceptabil pentru a-ţi pune cortul. Stai, îţi faci focul şi aşa mai departe. Nu te deranjază nimeni, nu ai surpriza neplăcută a unor cabane ticsite în care lumea vrea să chefuiască când tu eşti mort de oboseală, lucruri de tipul ăsta. Deci de acolo se trage plăcerea pentru cort. Într-un fel ea s-a transferat şi în ce priveşte mersul la mare, pentru că îmi plăcea să merg cu cortul tocmai pentru a-mi pune cortul pe plajă, aproape de mare, ca să aud marea în timpul nopţii, ca să stăm seara în faţa cortului şi să ne uităm la stele (râde), să facem foc şi aşa mai departe. (5)

[Vama Veche, după 2000]

Mă uitam la unul dintre Stufstock-urile cele mai asaltate, cred că ultimul cu intrare liberă, sau penultimul. Plaja era complet împânzită de corturi. Ca să găseşti doi metri pătraţi era [imposibil]. Ce să mai vorbim de pretenţiile noastre din trecut când neapărat trebuia să fim în prima linie, ca atunci când deschizi dimineaţa uşa de la cort să vezi marea în faţă. Era plin, nu puteai să arunci un ac. Ce era în jur, în schimb, ca peisaj uman, nu prea avea nimic de a face cu statul la cort. Cortul era pur şi simplu un expedient ieftin. Erau unii veniţi cu carpete luate din casă în cort, chestii de tipul ăsta. Asta însemna pentru ei cortul, să nu plăteşti bani pentru cazare. În privinţa corturilor, eu am fost în Asociaţie printre cei care au susţinut că această chestiune nu poate fi rezolvată mulţumitor decât tot prin antreprenoriat, adică prin taxă de cort pe care să o colecteze cineva. Pentru că altfel începe vandalizarea. În ultima vreme, de pildă, noi n-am mai fost în Vamă, pentru că am avut experienţe extrem de urâte cu furatul. Fiica mea a fost cu prietenul ei, care cântă la Kumm, au avut un concert acolo, s-au dus de la cort… era şi în afară de sezon, puţine corturi pe plajă… s-au dus de la cort să-şi ia ceva de mâncare. S-au întors peste jumătate de oră, nu mai era nimic. Deci luat cortul cu totul. Asta înseamnă deja operaţiune calculată, cu om care stă de pază, cu maşină în care încarci. În ultimii ani pe plajă [furturile] au ajuns la ordinea zilei. Şi nimeni nu vrea să intervină, poliţia nu se bagă pentru că corturile respective au statut incert.  (5)

[Vama Veche, după 2000]

Dacă ar dispare corturile, ar fi o problemă. Şi socială, şi materială. Pentru că oamenii ăia care vin să stea cu corturile, culmea culmilor, sunt oamenii care ridică din punct de vedere comercial afacerile. Pentru că ei stând la cort mănâncă ori la restaurant ori din alimentară. Pentru că plătesc foarte puţin pentru cazare, ei vin săptămânal, sau vin şi stau  cu săptămânile, faţă de cei care vin şi stau în cazare şi stau mai puţine zile, pentru că în Vama Veche cazarea costă foarte mult, mult mai mult ca în alte locuri. Plus că nu există atâtea locuri de cazare astăzi în Vama Veche. Cazările din Vama Veche sunt de trei ori mai puţine decât turiştii din Vama Veche. Plus că statul ar pierde enorm de mult în chestia asta. Numai de la taxa de drum de la Feteşti am calculat că pierd o sută de mii de euro pe sezon. Pentru că acei oameni nu-şi mai permit să vină săptămânal. Şi mai e încă un fenomen, că oamenii ăia care vin săptămânal consumă şi foarte multe produse alimentare, dar consumă şi energie, şi petrol şi aşa mai departe. Adică e un fenomen care funcţionează. Şi culmea, că în Vama Veche vin din foarte multe ţări. Eu anul trecut am avut clienţi care au mâncat din 16 ţări. Ceea ce nu poţi să mai spui acelaşi lucru, poate în Mamaia mai găseşti. Sunt extremele, de fapt două societăţi, două funcţii. Acolo e o balanţă clară, se vede cine e Mamaia şi cine e Vama Veche. Acolo-s fudulii şi aici sunt oamenii… Că dacă îi întorci buzunarele pe dos şi spui să vedem de la cine curg mai mulţi bani, cinstiţi, o să vezi că în Vama Veche sunt mult mai mulţi decât fudulii din Mamaia. Asta, iarăşi, nu ne interesează, numa spun aşa. (4)

[2 Mai, înainte de 1990]

Eram în 2 Mai, stăteam mai sus, la Guţunuris, ştiu atâţia după nume, şi într-o dimineaţă, sau la prânz, sau după-masă a dat o furtună cu ploaie. Din asta de juma de oră, furtună de vară, scurtă, nu tropicală. Şi ne-am dus cu văr-miu până pe plajă să vedem ce-i la corturi, ce-au păţit acolo. Mulţi au păţit-o, pentru că n-a fost vreme de plajă şi au plecat prin staţiuni să se plimbe. Şi au lăsat corturile pe plajă. Era un cort, când vii de pe şosea treci pe lângă Dobrogeanu ca să ieşi pe plajă, era o alee, aşa, şi cu stâlpi de beton, era un cort la vreo cinci metri sus pe stâlp. L-a luat vântul şi i l-a proptit pe stâlp. A doua zi când s-a făcut vreme bună toate gardurile caselor, curţilor care dădeau pe plajă erau acoperite cu saci de dormit, saltele, toate hainele, toate puse la uscat, că i-a făcut harcea-parcea. De aia nu mă duc cu cortul. (9)

Biserica din Vama Veche

[Vama Veche, după 1990]

Biserica din Vama Veche e făcută de un grup de artişti iar arhitect e Aurelian Trişcu. Şi asta s-a făcut cum? Contribuţii a avut Bibi. Bibi a fost una din primele terase construite pe plajă. La Vama nu aveai unde să mănânci şi să bei. În afară de clujeni, dar care erau oarecum un circuit închis. Şi după Revoluţie, Bibi, care e un personaj celebru, şi-a construit acest mic restaurant cu terasă şi pe terasă… deci asta era după `95… făcea expoziţii de pictură, seara erau concerte de jazz şi Bibi a organizat şi o tombolă pentru ridicarea bisericii. A durat vreun an sau două sezoane, trei sezoane, s-au adunat bani frumoşi. Evident, care tombolă, nu conta asta, ci a fost un fel de subscripţie a doimaioţilor, nu a locuitorilor.  E o biserică făcută după toate regulile de arhitectură balcanică ortodoxă. Nici nu ştiu dacă au apucat să o picteze. Dar au fost implicaţi mulţi pictori, arhitecţi în construirea acestei biserici. Asta e o generaţie de persoane care acum au 80 de ani trecuţi, şi care îşi făceau vacanţele la 2 Mai şi treceau şi pe la Vama. (2)

Silvia Radu şi Vasile Gorduz, ea e pictoriţă, el e sculptor, ea a pictat foarte mult la Vama şi el a lucrat destul de mult la Vama Veche, jos pe plajă. Are la palatul lui Brâncoveanu de la Mogoşoaia o expoziţie în subsol, acum. El făcea nişte lucruri din piatră foarte… cum să spun, ceva ca din preistorie. Simţi în piatră că este vorba de un copil, sau de un căţel, sau de [altceva]. A făcut şi lucruri extraordinare, de genul Traian cu o lupoaică în mână. Lupoaica e în aşa fel făcută că seamănă şi cu steagul dacic, adică are şi o flamură, ca şi cum avea o mică trenă. Şi atunci Traian stă cu Dacia în mână. Foarte interesant, adică a fost un sculptor fenomenal, foarte modern, foarte contemporan, şi încă nu prea ştiut. Ea, Silvia Radu, a lansat împreună cu el acţiunea asta pentru a se face o biserică la Vama. Şi Silvia Radu a apelat la soţia mea şi la mine, ca arhitecţi care ne cunoşteam mai demult, şi am desenat, am făcut ceea ce trebuia pentru biserica aceea. Lumea de atunci, adică recentă, că asta a fost cu nişte ani în urmă, şi nu cu nişte zeci de ani în urmă, s-a schimbat. […] Când am vizitat locul cu constructorul erau deja donate acolo nişte mormane de piatră. Şi constructorul a spus, când am vorbit de piatra aia că se poate folosi, era bună, era piatră de Dobrogea, printre cele mai vechi cariere din ţară, sunt Munţii Măcinului, granit şi andezit, asta cu care se pavează cu pavele toate străzile din Bucureşti şi din ţară, bolovanii ăia puţin rotunjiţi deasupra şi bucăţile alea mici de piatră, mai recente, mai recente faţă de istorie, de la Carol I încoace, care se aşază în arce ca să ţină la presiunea automobilului. Că altfel, oprindu-se în staţii, întotdeauna se mişcă pietrele alea şi se schimbă. În sfârşit. Piatra asta era acolo, masivă, nu tăiată. Şi el a spus „Da, ştim, ziduri de cărămidă şi pe urmă să placăm cu piatră.” Şi Gorduz şi eu am sărit, „Cum să placaţi cu piatră?”, asta se face zidul din piatră, nu vii cu placaj de piatră. Aşa de încăpăţînaţi au fost şi aşa dezordine a fost pe şantier încât anumte petice din faţadă sunt placaj. Şi se simte că sunt cu placaj, că în loc să pună piatra aşa [arată cu palma un plan orizontal] o pun aşa [arată un plan vertical]. O îmbrăcăminte nu este carnea, nici la om nici la casă. Am primit telefoane de la Tomis, de la Arhiepiscopie sau de la Episcopia Tomisului, de la responsabilul de acolo cu problemele de bani, care spunea că s-au gândit să facă biserica din blocuri mici de beton, astea care sunt beton celular autoclavizat, lumea îl ştie B.C.A. „Cum adică să faceţi aşa ceva? E prevăzut de piatră.” „Ştim, am văzut că e de piatră, dar noi… E mai ieftin, e mai repede.” „Şi cum o să lăsaţi asta aşa?” „Păi nu, că tencuim.” Păi domnule, îi spun, la telefon era toată discuţia, sunteţi la două sute de metri de mare, sau mai puţin. După doi ani de zile toată tencuiala aia a căzut. Sarea, vântul, viscolul. Au cedat, cu greu. […] Adică sunt şi amintiri cu totul neplăcute de acolo, care arată cum s-a schimbat. Ştiind că doamna Silvia Radu dă bani atât cât trebuie, toate premiile pe care le-au luat, toţi banii pe care i-au câştigat, pentru că o piesă ca asta [a lui Gorduz] a ajuns… ca şi o piesă a ei, a Silviei Radu, „Sfântu Gheorghe”, pentru o lucrare ca asta se plătesc bani buni, după cum ştiţi; ştiind că au bani, [constructorii] şi-au bătut joc. Adică, după ce a fost gata biserica, neterminată, au acoperit-o în aşa fel încât după primul an de ploaie a început să se scurgă apa pe pereţii interiori. Pictorul care a venit să facă mi-a dat telefon, a început să se lamenteze, cum poate să facă pictura când pereţii sunt în continuare uzi şi s-au îmbibat? Au fost foarte multe veşti proaste. S-au plătit alţi bani, a adus altă tablă, să o pună din nou, să facă izolaţia. Adică am avut numai veşti proaste de la mare. […] Aţi auzit de Horia Bernea, pictorul care a fost directorul Muzeului Ţăranului Român? Tatăl lui, Ernest Bernea, a fost antropolog. Şi are lucruri foarte bune, la Târgul de Carte erau acum vreo şase titluri ale lui, aveam câteva acasă. A fost întrebat, şi un arhitect e interesat, sigur, de ce a făcut, dacă a făcut bine sau rău, a fost întrebat şi de Silvia Radu şi de alţii: „Şi cum vi se pare biserica, ce au făcut Trişcii?” Şi el a spus „Păi, au făcut exact ce trebuia acolo.” Adică este o chestiune puţin bizantină, la graniţă, deci şi când pleci şi când vii poţi să-ţi faci o cruce, adică e la locul ei. (8)

Efemeritate

[Vama Veche, după 2000]

Toate astea care s-au construit acum pe plajă la Vama au fost construite prin jefuirea domeniului public, în sensul că s-a folosit piatra de pe mal, există şi un drum care pentru asta a fost săpat, şi cu nisipul de la faţa locului. Clădirile alea sunt efemere, pentru că cimentul amestecat cu sare nu are o durată de viaţă mai mare de şapte, opt, zece ani. Deci o să se cam năruie în foarte scurtă vreme. Ceea ce nu e rău, dar spune foarte mult despre cum se folosesc resursele locale, în sensul că bunul public este folosit aiurea şi că oamenii ăştia nu construiesc pentru multă vreme. Acolo nu va fi o staţiune, niciodată. Deci e un fel de adunătură de barăci care o să dispară, normal, oricum n-au autorizaţie. Şi asta se poate compara cu ceea ce înseamnă dezvoltare durabilă, vila lui Buculei de pe mal, dintre 2 Mai şi Vama. Care a preluat o tradiţie de a construi o casă de vacanţă. Cu materiale locale dar bune. E drept că nu multe locale, că pe urmă au trebuit să aducă piatră din Bulgaria, pentru că piatră de Albiţa nu le-a plăcut. Dar ceva trainic, care o să spună ceva despre un anumit mod de viaţă şi un anumit mod de a vedea mersul la mare. Care să şi includă marea. Spiritul Vămii Vechi a dispărut în măsura în care important nu mai e locul şi consumarea locului, prin plimbări, prin stat la soare, prin înotat, ci prilejul de a fi cu multă lume împreună şi a te îmbăta. Sunt două viziuni diferite, dar dezvoltarea durabilă cred că aparţine stilului 2 Mai tradiţional. (2)

Asfalt

[Vama Veche, după 2000]

Pista de biciclete e un proiect foarte bun, pentru care am şi susţinut Primăria, numai că, sigur, se putea face mai bine. Dar e unul bun. E gândit să meargă până în Bulgaria. Nu prea trăieşte pentru destinaţie; ca trotuar e bun, dar pentru biciclişti, din cauza căţeilor şi a maşinilor, e o problemă. Asfaltatul străzii, iarăşi, a fost o supărare. Pentru că l-am adus pe primar la Bucureşti, l-am dus la Ministerul Finanţelor şi la Mediu, să găsim resurse să-şi asfalteze prietenos. Cea mai sofisticată soluţie, pe care a identificat-o unul dintre secretarii de stat de la Finanţe, era injecţia cu o substanţă care transformă pământul în beton, îl întăreşte. Deci ai un drum de pământ care de fapt e un drum tare şi cu comportament similar asfaltului, dar nu e asfalt, e pământ. Şi se poate spăla şi curăţa de praf. Era şi varianta cu piatră. N-a ţinut pentru primar, a fost mult prea sofisticat. Deşi a fost în Italia, a fost în Germania şi povesteşte. El e inginer de pe lângă Sighişoara. Şi când comunică el ştie, că acolo a văzut cum şi-au pus ăia în centrul oraşului piatră de râu pe străzi. (7)

Prinţul Cantacuzino

Cea mai veche amintire despre 2 Mai / Vama Veche este legată de prinţul Cantacuzino. Un locuitor din 2 Mai mi-a povestit că atunci când s-a făcut casa care acum e colonie de copii, casa aceea de piatră, pe malul mării, s-a făcut prin anii `30 tot pentru copiii României, dar a fost făcută de nişte Cantacuzini şi prinţul… un prinţ Cantacuzino, celebru pentru faptul că era aviator, îl ţinea minte lumea că ateriza la Vama Veche. Venea cu avionul de la Mamaia, ateriza la Vama şi se ducea la această vilă. Deci asta erau anii `20, cam aşa. (2)

Vamaiot

Vamaiot – doimaiot până în `90 era acelaşi lucru. Diferenţa era mai degrabă dată de acest fapt, că clujenii aveau fief la Vama. Era întâmplător, absolut întâmplător Ardeal – Vechiul Regat. Rareori găseai ardeleni la 2 Mai şi munteni la Vama. Ca spirit era acelaşi lucru până în `90. Diferenţierile s-au făcut după `90 şi ele s-au răsturnat de câteva ori de atunci. La ora actuală […] Vama e de yuppies, nu e de tineret boem. E genul de spaţiu unde tinerii de corporaţii se defulează intensiv într-o zi, ajungi vineri noaptea cu maşina ta de firmă şi te defulezi programatic până sâmbătă la prânz, că după aceea trebuie să te întorci la firmă şi cu asta basta. Cam asta e genul de populaţie. […] Apropo de subculturi: dacă la început aveai grupuri care beau votcă şi ascultau muzica aia, alţii care beau bere şi ascultau muzica aia, la Stuf erau unii, acolo erau alţii, deci un fel de teritorializări din astea care erau relativ enclavate şi relativ autonome ca tip de muzică, ca tip de băutură, ca local, efectiv spaţii mai mult sau mai puţin de subculturi, la ora actuală ai fusion, ai mixturi, ai fluiditatea asta transculturi care se regăseşte în ceea ce beau oamenii. Adică cocktailuri. Îmi povestea un barman pe care îl ştiam eu de hă-hă, de pe vremea mea, care mai era încă pe acolo, se plângea, zice „băi, pe vremea noastră, ştiam că ăla bea votcă, ăla bea Săniuţă, ăla bea rachie, ăla bea vin şi acum toţi îmi cer tot felul de cocktailuri, de combinaţii.” Asta spune foarte mult. Amestecurile le găseşti şi în pahar dar le găseşti şi între oameni, s-a trecut la un fel de postmodernism foarte rapid, acest gen de fluiditate pe care o regăsim în toate actualele zise subculturi. […] Chestia asta a început să se scurgă, să se fluidizeze. Acelaşi lucru se întâmplă şi la Vama. Şi a devenit spaţiu de consum. Un fel de underground la modă, dacă se poate, un underground fancy, ceea ce e cam contradicţie în termeni. Că underground de aia se cheamă el underground, ca să fie underground. Ei, underground care e foarte la suprafaţă, care e foarte vizibil şi care e foarte trendy. Te duci să te vadă toată lumea că te joci de-a undergroundul. (3)

Vamaiotul „clasic”, ca să zic aşa, care voia să aibă un loc tihnit, neaglomerat, să aibă linişte,  nu zgomot, să-şi facă focul în faţa cortului şi care, de fapt, a fost vamaiotul emigrant din 2 Mai când a venit puhoiul peste 2 Mai, ăla e pe cale de dispariţie. În mod cert. Profilul actual al vamaiotului, mi-e greu să spun… Există un amestec de hippiotism tardiv, oarece punkisme, emoisme şi aşa mai departe, e un peisaj foarte pestriţ. (5)

Aici e marea fractură între vamaiotul tradiţional şi vamaiotul actual. Vamaiotul tradiţional, dacă vrei, venea în Vama tocmai pentru că nu vin alţii acolo. Vamaiotul actual vine pentru că vin şi alţii acolo. De asta spun că elementul trendy  e foarte important în momentul de faţă. Şi probabil Stufstock-ul a contribuit la chestia asta, din păcate. (5)

Doimaioţi

Vechii doimaioţi, ca şi cei mai tineri dintre doimaioţi, merg acum în perioada de primăvară sau de toamnă. S-a schimbat mult structura. Vin oamenii cu copii şi oamenii mai în vârstă. Pentru că în rest a scăzut foarte mult numărul celor care vin să stea două săptămâni sau a celor care erau fericiţi, cum erau diverşi actori şi alţi posesori de meserii liberale, stăteau şi o lună, şi două luni. Închideau şi deschideau sezonul. Ăştia sunt pe cale de dispariţie, dar ei mai ţin 2 Mai-ul. În rest sunt aşa numiţii vichendişti, cum le zic gazdele. Care sunt oameni activi, oameni de 30 – 40 de ani care au mici afaceri sau slujbe de la care nu le convine să lipsească. Şi atunci îşi fac week-end-uri la 2 Mai. Şi am văzut o chestie foarte frumoasă de continuitate. La Rădiţa, de Sântă Mărie-Mică, deci începutul lui septembrie, a fost prima oară când restaurantul la Rădiţa de acolo din Golf, partea de terasă acoperită, fusese închiriată. De seara până dimineaţa, de o familie care şi-a făcut nunta acolo. Şi ce era frumos era că erau şi bunicii, care şi ei fuseseră la 2 Mai.  […] A fost foarte frumos, că i-a cazat pe invitaţi în sat, nunta s-a făcut pe malul mării, superb, lună plină… şi angajată Mambo Siria. Au chefuit ei toată noaptea şi a doua zi de dimineaţă eu eram cu nevastă-mea pe plajă, mai spre dig, spre pescărie, şi erau doar pescarii şi cu noi. Pescarii trăseseră şi ei un chef, că de Sântă Mărie Mică totdeauna au o sărbătoare a lor. Şi pe curba drumului, pe la ora unsprezece jumate, douăşpe coboară Mambo Siria cântând. A fost absolut superb, că de fapt s-au plimbat prin tot satul ca să-i scoale pe nuntaşi, să-i adune din nou să vină cu alaiul după ei. Şi au fript un berbecel. Dar povestea în sine asta e, că s-a creat o pătură care e deja a treia generaţie, din ce ştiu eu. Bunici, părinţi, copii de vârsta nunţii. Iar pe copiii acelor nuntaşi acum îi văd în Golf. (2)

Comunitate

Primul caz în care s-a vorbit de comunităţi virtuale sau de mulţimi virtuale sunt turiştii. În momentul în care mergi la piramide, sau mergi în deşert la un raliu, trei săptămâni cu unul din Patagonia, cu un chinez şi un bulgar, după acele trei săptămâni sau trei luni sigur că ai o experienţă comună, ajungi chiar la anumite ritualuri comune şi simţi ca şi cum ai fi o familie. După care fiecare pleacă la el acasă şi s-a destrămat familia. Deci coexistenţa intensivă într-un spaţiu limitat şi pe o durată cât de cât semnificativă produce astfel de identificări, de sociabilităţi, dar trebuie să te gândeşti cum le numeşti. Pentru că şi aici e aceeaşi chestie. Ca turist stau măcar o lună într-un spaţiu unde fac doar anumite lucruri care sunt total diferite de ce fac de obicei şi sigur că ajung să simt chestia asta ca pe altceva, ca pe o diferenţă. Şi este o diferenţă. Şi încep să mi-o însuşesc. Dar ce înseamnă chestia asta trebuie vorbit cu multă grijă. (3)

[Vama Veche, după 2000]

Cred că atunci când se vorbeşte în momentul de faţă de o comunitate în cazul Vămii, termenul e folosit oarecum impropriu. Exista aşa ceva cu siguranţă în 2 Mai, exista cu siguranţă în Vama. De ce spun că e impropriu? Factorul esenţial al construcţiei acestor comunităţi nu era dat de nişte elemente impersonale, ci de realitatea nemijlocită că majoritatea ne ştiam unii pe alţii. Erau de regulă cam aceiaşi oameni. De fiecare dată când mergeam în campingul ăsta de textilişti cunoşteam cel puţin jumătate din oamenii de acolo. Ştiam că revin în anul următor. Şi în felul ăsta se construiau regulile, modelele de conduită. Lucrul ăsta a început să se spargă imediat după `90 şi e unul din factorii care au produs exodul către Vamă. Pentru că iniţial exodul a fost către 2 Mai. Şi iniţial a fost exodul celor care mergeau la campingurile din Neptun, din Olimp, din campingurile alea din pădurice din staţiuni. Care au venit cu cu totul alte reguli de comportament. Adică erau oameni care veneau cu televizorul de acasă, cu maşina de gătit, cu maşina de spălat, cu lucrurile astea. De regulă familişti. În ziua de azi, din punctul meu de vedere, există două staţiuni-localităţi Vama Veche. Este Vama Veche de luni până vineri şi Vama Veche de vineri până luni. Sunt două lucruri aproape complet diferite. Vama s-a deschis în primul rând pentru turismul de week-end şi ăsta este omorâtor pentru comunitatea cu pricina. (5)

Nu, la ora actuală nu se mai poate vorbi [de o comunitate]. Dar este un brand. Orice consum colectiv de brand comun dă o identificare, nu o identitate. Din acest punct de vedere sunt, şi o să fie mereu sau încă multă vreme, o serie întreagă de persoane foarte diferite care se identifică cu Vama şi cu a fi vamaiot. Nu mai ai o comunitate vamaiotă, care avea regulile ei, dar ai [un brand], tocmai pentru că între timp […] toate aceste lucruri s-au petrecut cu Vama, în majoritate şi ce e mai important s-au petrecut după `90, deci fac parte din această intrare într-o economie de piaţă. În momentul în care nu mai ai o comunitate dai un brand. Şi consumul acelui brand şi participarea la acel brand îţi dă un sens de „comunitate”, dar fără să mai fie vorba propriu-zis de o comunitate. Nu mai e vorba de o identitate vamaiotă ci de o identificare cu [Vama]. Dispare comunitatea şi apare identificarea, apare brandul. Şi dă bine. «Am fost şi eu la Vama, nu discut cu tine care n-ai fost la Vama.» (3)

Gazde

[2 Mai, înainte de 1990]

Noi iniţal am stat la Tudoriţa. Tudoriţa şi mai nu-ştiu-cum, n-are importanţă, toată lumea ştia. Aşa se cunoşteau gazdele, pe numele mic. Tudoriţa era nevasta ciobanului Ilie, ciobanul satului, nea Ilie. Tudoriţa avea avantajul unei grădini foarte mari şi avantajul unei prispe adânci, prispă largă a casei. În general oamenii începuseră să-şi închidă prispele, dacă nu le şi desfiinţau. Le desfiinţau umplându-le cu [diverse lucruri], deveneau magazii şi te strecurai prin magazia prispei ca să intri în camera pe care o aveai la gazdă. Tudoriţa îşi păstrase prispa şi asta era ceva minunat, pentru că pe prispa aia ieşeau sau din prispa aia se intra în trei camere în total, deci acolo eram trei familii sau trei grupuri de prieteni, cu mesele puse pe prispă. Şi era ca şi când am fi avut o casă total pentru noi, cu prispă pentru ploaie, eram şi în aer şi în casă. Tudoriţa avea şi animale, erau oi, erau măgari, erau păsări, era o atmosferă foarte mişto. Cu dezavantajul că Tudoriţa era îngrozitor de murdară, şi aşa că era celebră prin faptul că mâncam clătite cu muşte. Numai la Tudoriţa se mâncau clătite cu muşte, dar noi ne învăţasem. Avea nişte roşii uriaşe în grădină şi noi le furam noaptea numai de plăcerea de a mânca lucruri furate. Deci noaptea furam roşiile alea uriaşe şi le mâncam cu mare plăcere şi târziu am descoperit că roşiile alea erau îngrăşate cu haznaua în care ne făceam noi nevoile, toţi turiştii. L-am prins într-o dimineaţă la patru pe nea Ilie care golea haznaua şi cu găleata zvârlea dejectele pe roşiile alea pe care le mâncam noi nespălate, furate. Deci cam asta era la Tudoriţa. Unu, mult jeg, şi doi, Tudoriţa era deosebit de beţivă. Aşa încât în afara momentelor când era amuzantă era cam năucă şi tot timpul riscai să dea foc la casă, să uite să gătească, mă rog. Era o viaţă destul de aventuroasă la Tudoriţa. Şi mult mai târziu, după vreo şase-şapte ani de Tudoriţa, timp în care am înnodat prietenii la cataramă cu colegi de şcoală generală şi de liceu Caragiale, pe care îi ştiam de la liceu dar cu care nu aveam nici un fel de relaţii şi datorită vacanţelor de la 2 Mai în care ne-am nimerit împreună am legat prietenii care ţin şi acum. Deci 2 Mai-ul e responsabil de treaba asta. La un moment dat ne-am mutat de la Tudoriţa, Tudoriţa chiar începuse să fie neutilizabilă, bea mult, avusese şi o soartă nefericită, una din fete murise, mă rog… ea o luase razna şi ne-am mutat peste drum, la Nuţi Călin. Care avea şi ea o casă în care avusese inteligenţa să păstreze prispa deschisă, chiar o prispă mult mai rudimentară decât a Tudoriţei, o prispă de pământ bătut şi cu nişte stâlpi de lemn şi cu asta basta, nu avea nici parapet, nici pazie[1], mă rog, o prispă mai mult tătărească, dacă vrei, lungă de tot, pe care ieşeau şase sau şapte familii. Deci avea şase camere pe prispa respectivă, pe care şi-a păstrat-o deschisă şi unde ne învăţaserăm, cam în aceeaşi perioadă mergeam cam aceiaşi oameni. Deci ştiam că ne întâlnim cu anumite familii la Nuţi în perioada respectivă. (6)

Am avut de la bun început o ţărancă, Tudoriţa Palelica, stătea pe Mihail Kogălniceanu, chiar pe şosea, foarte aproape de intrarea în 2 Mai. Tot graţie Ioanei am ajuns acolo toţi, tot grupul mare, eram vreo şapte, opt. Tudoriţa avea suficient loc, ne gătea ea şi trebuia să îi dăm bani pentru mâncare şi câteodată mai lua din alimentele noastre, pentru că era vremea în care aduceam absolut tot ce se putea aduce. Carnea, uleiul, zahărul, absolut tot-tot, fiindcă erau anii bine cunoscuţi ai foametei în România. Şi atunci plecam încărcaţi chiar cu de toate. (1)

În 2 Mai am stat o vreme la gazdă, nişte ani buni la gazdă după ce s-a născut fetiţa mea, în ’84, pentru că nu puteam să luăm la cort un copil mic. Deci, mă rog, patru – cinci ani am stat la gazdă, am stat tot timpul la aceeaşi gazdă şi era o legătură foarte marcată personal, adică gazdele erau ca un soi de protectori ai noştri. Mergeai tot timpul la aceeaşi gazdă, veneam cu cadouri de fiecare dată pentru gazdă din Bucureşti, uneori cadourile astea erau ulei, făină, zahăr, produse care lipseau. Dar nu avea caracterul unei simple relaţii comerciale. Măcar în aparenţă era un soi de relaţie de prietenie cu gazdele. (5)

Ăsta e tot farmecul şi ăsta e tot şpilul şi pentru Vama Veche şi pentru 2 Mai, că, faţă de restul staţiunilor unde practic nu aveai unde să te cazezi decât la hoteluri sau, mă rog, case de sindicat, ce mai era pe acolo, aici automat era ceea ce am numit eu (în studiul despre Vama Veche făcut de Vintilă Mihăilescu pt. „Salvaţi Vama Veche”) „turismul pe curte”. Deci la gazde, la localnici. Şi toţi, dar absolut toţi aveau gazdele lor. Te duceai o dată şi, dacă erai vamaiot sau doimaiot, păi zece ani, douăzeci de ani, treizeci de ani, cât stăteai pe acolo de regulă te întorceai la aceeaşi gazdă şi dădeai peste aceiaşi oameni. Era o chestie de socializare foarte puternică. (3)

[1] PÁZIE, pazii, s. f. Scândură (ornamentală) așezată vertical la capătul din afară al căpriorilor unui acoperiș cu streașină pentru a ascunde capetele acestora.

Copyright © Liviu Vasile