Skip to content

Liviu Vasile Posts

Generaţii

Nu era pe vârstă. 2 Mai şi Vama Veche s-au deschis cam în aceeaşi perioadă, prin anii `60, nu mai devreme, afară de ce spuneam, Balcic şi aşa mai departe, dar care a fost altă generaţie, în anii `50 s-a terminat tot şi s-a spart toată povestea, s-a rupt orice fel de continuitate… Prin mijlocul anilor `60, mai ales spre sfârşitul anilor `60, a început să fie reinvestit acest spaţiu. Întâi şi întâi 2 Mai şi apoi Vama. Într-un fel, aceste două localităţi au crescut împreună cu primii care au venit acolo,  cu pionierii, ca să zic aşa. Pe măsură ce veneau şi alţii erau asimilaţi şi se asimilau, adică se integrau într-un gen de spirit hippiot soft. Atunci între mine, care aveam deja cincizeci, şaizeci de ani, să zicem, şi ăla care abia a venit în anii `80 şi avea 17 ani, a venit aici pentru că îi plăcea această chestie. Eu mi-am păstrat bâzdâcurile, alţii au venit pentru că le plăceau aceste bâzdâcuri, deci nu erau diferenţe de vârstă. Diferenţe de vârstă au apărut târziu, pe la sfârşitul anilor `90, când s-a rupt toată povestea. (3)

E interesant că se vorbeşte mult mai mult despre Vamă. Pe vremea mea, să zic, deci până în `90, era 2 Mai, despre Vamă se vorbea foarte puţin. După `90 s-a vorbit mai mult despre Vamă pentru că generaţia tânără de după `90, în descoperirea lumii, n-avea ce să mai descopere la 2 Mai pentru că nu mai era plajă. Deci din motiv fizic. Şi atunci la Vama Veche era încă o plajă uriaşă. Noul val de după `90 s-a dus din motive din astea foarte fizice, repet, spaţiu, la Vama şi nu la 2 Mai. 2 Mai-ul a început să fie dezertat aproape, pentru că nu mai avea plajă. Şi atunci ei au descoperit acest fenomen 2 Mai – Vama, l-au descoperit doar la Vama. Şi în imaginarul colectiv al acestei generaţii Vama a devenit reperul, pentru că 2 Mai-ul oricum era o porcărie. Nu aveai plajă, nu aveai ce să faci acolo. Şi a început toată această dezvoltare a Vămii. Aici a fost cercul vicios. În momentul în care în Vamă au început să vină buluc tineri doritori de distracţie, de expansiune şi aşa mai departe, s-a creat o cerere de piaţă. Evident că a început imediat să apară şi oferta. Nefiind controlată, orientată, inteligentă, oferta a distrus exact această chestie. Deci într-un fel generaţia lor, fără să-şi dea seama şi fără să vrea, au distrus Vama. Prin supralicitare. În momentul în care ai un consum foarte mare, acel produs intră în inflaţie. E ceea ce s-a întâmplat la Vama. Drept care  generaţiile care deja au început să aibă copii, pentru care au nevoie mai ales de o curte, s-au mutat înapoi la 2 Mai. Şi acum este o ruptură generaţională. La 2 Mai ai familişti, la Vama ai nefamilişti, grosso modo. Şi în mare măsură pentru mâncat, dacă vrei să mănânci mai bine, mai serios, te duci acolo unde sunt yuppies, la 2 Mai se mănâncă mai bine. În timp ce la Vama, fiind mai tineri, mai fast-food şi aşa mai departe, poţi să mănânci rapid o gogoaşă, o nu ştiu ce, nu ştiu cum… Dacă eşti mai pretenţios sau o dată vrei să mănânci şi tu mai bine, de regulă ieşi în oraş la 2 Mai. Pentru că acolo e mai aşezat, s-a mai îmburghezit… 2 Mai-ul a devenit, după o perioadă de cădere totală, un reper pentru familişti, în mare măsură. Oameni  trecuţi de 35 – 40 de ani, care vor mai multă linişte, care au nevoie de curte pentru că sunt cu copilul de 2 – 3 ani, îl lasă în curte şi îşi văd de treabă. S-a păstrat turismul de curte mult mai mult la 2 Mai. Deci s-a refăcut o împărţire între cele două spaţii invers faţă de ce a fost înainte. Dar ele tot timpul au fost în dinamică, 2 Mai şi Vama Veche. (3)

Intelectualii

Aproape toți erau intelectuali, era o zonă intelectual-artistică. Era un soi de club închis în care aproape toți aveau legături foarte strânse cu lumea asta, dacă nu erau ei înșiși intelectuali. Și n-ar fi călcat în 2 Mai alt soi de oameni, pentru că nu se simțeau în largul lor, s-ar fi simțit străini și exluși din mediu. Dacă într-un sat toți se cunosc între ei, și noi ne cunoșteam aproape toți între noi. Mai ales că relațiile se făceau foarte rapid în 2 Mai, cunoștințele. (1)

Cei care veneau la 2 Mai erau în general, din câţi am întâlnit şi văzut, erau oameni cu un anumit nivel de cultură şi civilizaţie. Sau civilizaţie dacă vrei, în primul rând, şi cultură după aia. Care respectau nişte chestii de civilizaţie, de curăţenie, de scandal. Nu erau scandaluri, nu erau beţivii, decât localnicii, între ăştia care eram turişti nu prea i-am văzut beţivi. În prima perioadă erau artiştii care veneau acolo mai mult, erau tot felul de artişti. Nina Cassian, şi alţii, cunoscuţi, mai cunoscuţi, şi tot se lăudau gazdele cu artiştii. Cam asta ar fi fost în perioada `65 – `85 caracteristica celor care veneau la 2 Mai. Gaşca asta în care mergeam: era Octav Sava scriitor, autor de piese de teatru, cărţi; ăstalaltul, Miron Băltăţeanu, inginer şi el la un institut de proiectări. Nevastă-sa inginer constructor. Cine să-mi mai aduc aminte aşa? Bine, şi alte familii de profesori universitari. Adică nişte oameni de un anumit nivel intelectual şi de civilizaţie care căutau această… nu singurătate, ci lipsă de constrângere, de ordine, dar fără să facă dezordine. Adică dacă nu voiam să mă duc la cantina hotelului sau în hotel nu însemna că ne băteam joc şi mâncam tot timpul în cârciumi sau ne îmbătam şi nu ştiu ce. (9)

Clujenii

[Vama Veche, înainte de 1990]

A fost întotdeauna o distincţie între vamaioţi şi doimaioţi. Cei care mergeau la 2 Mai nu prea mergeau la Vama şi invers. La Vama veneau în general ardeleni, pentru că aveau clujenii un fief, un fel de tabără, şi se uitau foarte urât la bucureşteni. Nu însemna că e, aşa, frontieră, dar bucureştenii, în marea lor majoritate, mergeau la 2 Mai. Şi Vama Veche era fieful clujenilor în speţă şi al ardelenilor prin extindere. […] Această „specializare” a început din momentul în care Universitatea din Cluj a avut o bază, o cantină, cu nişte priciuri şi aşa mai departe. Puteau să meargă studenţii acolo şi atunci, în timp, în jurul acestui nucleu, s-a exins împărţirea între ardeleni şi ceilalţi. (3)

Noi, în momentul în care spuneai „clujeni”, era altceva. Era altă lume, exista o graniţă acolo, imperceptibilă dar sensibilă. Ăia mâncau la cantină! Deci clujenii mâncau la cantină. Păi te duci în vacanţă să mănânci la cantină? Cantina pentru noi însemna mâncare la cazan, fiertură fără gust. Şi sunt convinsă că nu era aşa. Şi mâncat la mese lungi, pe bănci, cot în cot cu tot felul de vecini necunoscuţi. Asta presupuneam noi că e mâncatul la cantină. Noi mâncam ori pe plajă – nişte porcării pe care ni le improvizam noi, ori din când în când acei mititei depăşiţi la Musurete ori din când în când mai mâncam la gazdă, dar, cum spuneam, clătite cu muşte. Şi totuşi ni se părea că e cu totul altceva. Clujeanul… „Clujenii”, pentru noi, erau tot timpul la plural. Clujenii însemnau o oarece înregimentare. Erau ca o echipă, ca un batalion. Acolo era batalionul clujenilor. Habar n-aveam cum se distrează, nici acum nu ştiu, dacă mă întrebi nu ştiu cum se distrau, probabil foarte asemănător cu noi. Dar eram noi şi ei. De aia îţi spun că am călcat destul de puţin la Vama, mergeam pe plajă, niciodată nu ne-am dus în sat, nu ne interesa. Aşa încât diferenţele probabil că nu erau mari, dar noi le percepeam ca nişte diferenţe categorice. (6)

Îmbrăcăminte

[2 Mai, înainte de 1990]

Existau rochiile de vară, de plajă, o parte dintre fete și le făceau singure, dar nu era, nu cred că era, nu-mi aduc aminte de ceva excentric în îmbrăcăminte. De fapt, era o lume extrem de liniștită, adică nu se întâmplau lucruri extraordinare în 2 Mai. (1)

Era de ajuns să ieşi din 2 Mai şi să intri pe străzile acestor staţiuni, ca să te simţi, ca să intri într-o aglomeraţie de neimaginat. Deci lumea defila, îmi amintesc precis, defila pe străzile asfaltate şi pe trotuare ca la o manifestaţie de 1 mai. Era ceva îngrozitor, te strecurai printre oameni, şi erau îmbrăcaţi cumva ca la Bucureşti, puţin mai colorat, şi căutând să iasă în evidenţă prin ceva. Deci erau totuşi la mare, căutau să iasă în evidenţă, dar nu reuşeau. Erau o magmă, cum ziceam noi, sindicalistă. Sindicatul era nomina odiosa. Dacă îl taxai pe unul de sindicalist era limpede ce vrei să spui despre el. Pe când dincoace, în 2 Mai şi în Vama mai mult, dar în Vama mergeam destul de rar, cu toate că era relativ aproape, în 2 Mai era multă dezordine. Chiar dacă era multă lume pe stradă nu simţeai că se duc toţi în aceeaşi direcţie, nu ştiu cum să spun. Fiecare îşi vedea de ale lui, conversaţiile se ţineau peste gard, la portiţă, pe şanţ. Treceai spre strada şcolii, traversai dincoace, era o mişcare haotică. Iar îmbrăcămintea era cu totul alta, în general erau, şi la fete şi la băieţi, lucruri largi, fluturate, nimic nu contura trupul. Erau fuste lungi şi creţe, gipsy, să spunem, erau aceste cămeşoaie care erau de două feluri, cămeşoaiele ţărăneşti cu „bună dimineaţa, naşule”, reinterpretate, revizitate şi purtate strict la 2 Mai, păstrate de pe un an pe altul. Sau începuseră să apară cămăşile cu iz african, de burnuz, de bubu. Repet, pentru fete părul lăsat pe spate, mai mult sau mai puţin pieptănat, flori în păr, scoici la gât, scoici pe braţe, pe degete, inele din pietre, culegeam pietre şi băieţii prin frecare piatră de piatră reuşeau să o găurească sau să-i dea o anumită formă şi pe urmă montată în sfoară sau în sârmă devenea bijuterie şi erau bijuterii-ofrande. Iar pentru băieţi, în afară de cămeşoaie, multe bărbi, plete, pe vremea aceea nu erau barbă şi tunsoare scurtă la păr, deci şi băieţii erau în mare parte pletoşi, dacă nu oricum cu părul mare. Pălării de soare foarte caraghioase. Fetele umblau cu turbane sau cu broboade legate în anumite feluri, fiecare mai special, iar băieţii aveau pălării de soare, nu erau şepcuţe sau pălăriile alea albe de soare, de vacanţă, ci pălării de soare care de care mai caraghioase. Unele erau pălării negre de fetru reinterpretate şi devenite pălării de plajă, altele erau pălării de soare împodobite: cu nasturi, catarame, scoici, la limita între artă manuală şi haz. De fapt era şi un fel de a face haz de tine însuţi, adică exista şi o notă de umor în felul de a te îmbrăca. (6)

Hippie

[2 Mai şi Vama Veche, înainte de 1990]

N-aş putea spune că a fost o mişcare hippie. În primul rând că n-aveai bani. [Hippies au apărut] în momentul când tineretul occidental, fie de pe partea asta, fie de pe partea cealaltă a oceanului, a început să aibă bani. Cu care bani s-a dezvoltat ce? S-a dezvoltat industria muzicii pop, deci tineretul a devenit nu numai un public, dar şi un cumpărător de muzică important. Şi, vezi, în funcţie de cerere şi ofertă au apărut şi „superbele” formaţii… Pe de altă parte, au apărut maşinile mici, celebrul Deux chevaux [Citroen 2CV] sau cocsinela Volkswagen, broscuţa. Deci trebuiau ceva bănuţi. La asta trebuia să adaugi  un tip de comunitate la marile concerte gen Woodstock sau aşa, care nici pomeneală nu putea să fie… Deci eu nu cred că a existat o mişcare hippie în 2 Mai. Dar a existat o cultură comunitară de tip 2 Mai legată de moda vestimentară şi o expresie a unui anumit tip de sociabilitate, un fel de elitism, de fapt. Adică nu era o societate foarte democratică în afara graniţelor acceptate. Da, era o elită, în care puteai să intri. Era o elită culturală. Puteai să fii muncitor în mină, dar dacă îţi plăcea Elvis Presley sau Leonard Cohen sau altceva… (2)

Aici era o cultură unitară, nu pot să spun că era foarte conştientizată şi foarte militantă, dar era generaţia hippie, hippiotă. Era un gen de cultură hippie à la roumaine, dar chiar şi târziu aceasta a rămas dominanta. În momentul în care s-a pierdut acest liant deja au început să se destrame şi 2 Mai-ul şi Vama Veche. Nu a fost o chestie de subculturi, de teritorializare de subculturi, asta a apărut foarte târziu şi a apărut doar în Vama. (3)

Eu susţin că da, [se poate vorbi de o perioadă hippie], eu susţin că în perioada aia, datorită 2 Mai-ului şi a faptului că ne puteam manifesta „ca şi când”, deci într-un fel era o joacă de-a hippie, ne manifestam ca şi când am fi hippie, pentru că reveniţi acasă deveneam bucureşteanul cuminte, familistul, studentul conştiincios, deci lucrurile intrau în cu totul alt făgaş. Dar acolo era o perioadă de ieşire din piele, şi o ieşire din piele cu un anume tip de muzică, un anume tip de comportament, un cu totul alt program de zi-noapte, bioritm. Dormeam mult ziua şi lucrurile se petreceau noaptea, plajă şi baie noaptea, lucrurile se schimbau efectiv la 180 de grade şi felul în care se schimbau, deci tipul de viaţă spre care conducea această schimbare era tipul de viaţă hippie. Şi eu susţin că în 2 Mai cu precădere s-a trăit hippie multă vreme, ca de obicei am târât modul de viaţă hippie după noi mult după ce trecuse la el acasă. Din nostalgia acestui sentiment de libertate, nu ştiu, spune-i „libertate înflorită”. Era şi un mod de a înnoda, nu mai era cazul meu în speţă, fiindcă eram deja măritată, aveam deja copii, dar exista un mod de a înnoda relaţii amoroase mai liber decât când erai acasă. Mai ales la cort, fetele migrau dintr-un cort într-altul, din două în două nopţi sau în fiecare noapte. Existau permanent – asta îmi amintesc – permanent mari tragedii amoroase. Nu se putea ca pe plaja de corturi să nu existe cel puţin un cuplu care plângeau, ea plângea, el ameninţa că se sinucide, ea voia să se înece, el se îmbăta. Existau chestii din astea palpitante, dacă vrei, spectaculoase, care se întâmplau în fiecare sezon. Uneori acelaşi cuplu venea bine-mersi din nou, sub formă de cuplu, vacanţa următoare, după ce se despărţiseră, sinuciseseră şi aşa mai departe. Exista un anume mod de a trăi altfel din toate punctele de vedere. (6)

Hippie a fost, ca şi alte mişcări, destul de bine conturată. Totuşi fenomenul hippie are, ca orice mişcare, ca orice fenomen, o zonă de răspândire în care e hippie foarte clar, mai puţin hippie, şi mai puţin hippie şi puţin de tot hippie. […] Cred că şi acolo, [în 2 Mai], la un moment dat populaţia s-a mărit şi s-a diversificat. La început erau puţine familii, care povesteau acasă ce bine e acolo. Şi atunci mai atrăgeau încă unul, şi încă şapte, şi încă douăzeci. Şi asta a crescut ca în China. Adică douăzeci pe urmă erau optzeci. Sau două sute. […] Mulţi din cei care veneau acolo aveau câte un deget hippie sau câte o ceva anterior hippie-lor care îi anunţau pe hippie. Adică sigur că la mare acolo, în libertatea de acolo era o altă costumaţie, mai liberă. Mergeai, ştiu eu, mai degajat decât la oraş. Oamenii aveau şi o individualitate mai marcată, familiile astea care veneau acolo. Chiar colegii mei sau oameni de la şcoală sau de la facultate erau personalităţi foarte bine conturate. Unii povestitori, unii cu muzică, unii cu metafizică sau alţii cu probleme de yoga. Adică erau multe şcoli, multe genuri. Noi am mers înainte de a începe să se deterioreze atmosfera acolo, nu că hippie ar fi fost o deteriorare, că, apropo de Londra, chiar dacă nu ajunsese la noi atunci, era perioada hippie puternică, de început, cu personalităţi în cadrul mişcării hippie. Asta era o trăsătură a hippie-lor. Nu erau o garnizoană, un regiment, de oameni care să aibă frapant aceeaşi treabă, aceleaşi gesturi, aceeaşi îmbrăcăminte. Pe mine mă mira personalitatea şi seriozitatea persoanelor pe care le-am văzut acolo [la Londra], foarte hippie prin îmbrăcăminte, prin bijuterii, prin nonşalanţa pe care o aveau. […] Nu ştiu de ce am rămas cu impresia că hippie la noi avea şi un caracter puţin obrăznicuţ, aşa, puţin de atac. (8)

Nu era vorba de hippie. Era vorba de o libertate de mişcare. Nu trebuia neapărat să te îmbraci ca să te duci la masă. Îţi puneai nişte una din astea [o cămeşoaie] pe tine ca pe plajă să poţi să te îmbraci pe dedesubt, dacă stăteai în 2 Mai. Dacă te duceai în Vama era altceva, că erai mai liber. Câteodată şi bărbaţi mai puneau din astea. Dar oameni foarte serioşi, n-aveau nici o legătură cu atitudine hippie. Iar muzica care se asculta era muzica care se asculta şi în Bucureşti la ceaiuri, nu era ceva special. Acum, în ultimii ani, să zicem că din cauza Vamei care e mai în modă la tineret, la cei mai tineri, am văzut tot felul de… hai să le zic ciudaţi.  Mergând pe plajă pe jos spre Vama Veche, era o pereche într-o zi, noi făceam plajă la 11 – 12, în plin soare, şi ăştia în ghete, cu rucsace, îmbrăcaţi în negru de sus până jos mergeau spre Vamă pe plajă. Era o formă de a fi originali, probabil. (9)

Nudism

[2 Mai, înainte de 1990]

Eu nu-mi amintesc de relaţii neprieteneşti [între nudişti şi textilişti]. Deci nu asta e problema. Dar exista un reciproc complex de superioritate – inferioritate. Textiliştii se simţeau în adâncul sufletului oamenii civilizaţi, deci urcaseră totuşi deasupra nivelului animal şi  instinctual, erau oamenii civilizaţi, şi în general la textilişti erau corturi mai mari şi mai făţoase. Pe bune, adică cred că erau oameni cu posibilităţi puţin mai mari financiare, nefiind nici ei nişte bogătani. Şi în ultimă instanţă făceam parte cam din aceeaşi lume, dacă e să te gândeşti. Iar pe partea cealaltă, la budişti, exista ideea că noi, budiştii, suntem cei curajoşi, liberi, mult peste civilizaţia pudorii mic-burgheze. Erau şi anii când ajunsese la noi flower-power şi aşa mai departe, deci umblam cu pletele pe spate, înveliţi în nişte cămeşoaie sau în nişte fuste lungi, scoici la gât. Mi-amintesc că era vremea în care îmi pictam pistrui verzi pe faţă şi floricele cu fla-ul, fiind deja mamă de doi copii, nota bene. Dar cam aşa era vremea atunci. Deci astea erau complexele de superioritate. Pe de altă parte, ele erau dublate de complexe de inferioritate. Textiliştii că stau cu costumul pe ei şi  li se încrustează plasticul de la costum în carne şi noi înotam în apă în pielea goală cu plăcerea aferentă. Deci ei cu complexul ăsta de inferioritate că totuşi rămăseseră oarecum în chingi, noi cu complexul de inferioritate că, sigur că da, ne simţeam oarecum priviţi ca marginali. Ne plăcea situaţia, dar eram şi priviţi ca atare. Deci era un amestec de complexe, zic eu, de superioritate – inferioritate. Asta nu împiedica relaţiile, am avut tot timpul prieteni care au stat la textilişti şi noi am stat totdeauna la budişti. Şi seara la petreceri eram împreună, şi nu, n-am simţit agresivitate. Am simţit băşcălie reciprocă, asta era, într-adevăr, ne ironizam cât se putea şi mai ales povesteam unii despre ceilalţi cu mult haz. (6)

[Vama Veche, după 2000]

De fapt mai mult nudiştii tolerează textiliştii, nu textiliştii pe nudişti. Pentru că de obicei tot cer nudiştii, băi, hai să facem o zonă a noastră, dar… e tolerată. Mai încolo nu mai e, în mijlocul plajei dacă te duci dezbrăcat se uită la tine ca la felul doi. Acum zece ani erau peste tot. Adică amalgamul ăsta, sau, mă rog, cele două grupuri, de nudişti, de textilişti, se restrânge spre nordul Vămii Vechi, tot mai mult şi mai mult. Şi tot mai mult se extinde partea strict textilistă. Aici denotă, într-un fel, şi cultura noastră, şi ceea ce acceptăm noi ca indivizi. Blocaje. Astea sunt de fapt nişte blocaje, le ai sau nu le ai. Un nudist nu vrea să epateze, că el poate să facă chestia asta, ci e un mod de viaţă. Sunt oameni care îi înţeleg şi oameni care nu-i înţeleg. Sunt oameni care îi tolerează. Şi atunci cei care tolerează nudismul se intersectează cumva cu grupul acesta. Pentru că efectiv e vorba de toleranţă. Deci şi ei au o toleranţă, chiar dacă o toleranţă mai mică. Nudiştii au o toleranţă mai mare, din punctul meu de vedere, şi cultural şi psihologic vorbind. Iar textiliştii care se adună acolo [, la nudişti,] au o toleranţă mai mică, dar totuşi au, iar dincolo [, în mijlocul plajei,] e exclusă toleranţa din punctul ăsta de vedere. (4)

[2 Mai, înainte de 1990]

Atunci, când nu exista mulţimea asta de localuri, şi nici populaţia asta aşa de multă, şi nici un amestec de populaţie care pe urmă începuse să umple plaja şi să o facă puţin… nu ştiu cum să spun ca să nu fiu nepoliticos… puţin murdară. Murdară şi ca populaţie, şi ca locuri. Atunci duşurile erau sus la 2 Mai, nu ştiu acum dacă sunt şi pe plajă, cred că nu. Erau pe faleză, sus. Şi era lume foarte puţină şi puteai să foloseşti duşurile foarte bine. Alt moment de dezbrăcare în aer liber foarte civilizat. Copiii şi tineretul, şi pe urmă bătrânii, de la o vreme, după cum se vede în ultima vreme cu personalităţile astea mari, dau în mintea copiilor şi sunt uluiţi de goliciune. Atunci era o experienţă foarte sănătoasă, foarte normală. Nu era un exces. Undeva, spre faleză, mai departe, era locul de nudism care se ştia. Dar oamenii erau obişnuiţi să vină şi dincoace. Mi-am adus aminte de duşurile de sus. Toată lumea făcea duş când pleca de pe plajă, sau chiar în timpul când ieşeau din apă, unii nu sufereau să stea să se usuce sarea pe ei. Dar era o convieţuire, era o atmosferă de sociabilitate foarte interesantă. Era ca un tratament balnear fără doctori, fără supraveghetori. (8)

Personaje

[2 Mai, înainte de 1990]

Pe Vania nu l-am cunoscut din păcate, l-am văzut de la distanță de fiecare dată și am auzit istorii despre el, dar de cunoscut nu l-am cunoscut și n-am cunoscut-o nici pe Nina Cassian, care cred că nu mai era în țară când am ajuns eu să mă instalez în 2 Mai și să vin în fiecare an. În ’82 nu știu dacă Nina Cassian mai era în țară. În orice caz, amorurile ei cu pescarul Vania erau faimoase. Și mai era răposatul Samir, tătarul […], era o oaie neagră a familiei Soium, dar era cel care știa tot ce se întâmplă în 2 Mai pe rudă, pe sămânță, îi cunoștea pe toți, mijlocea relații între ei. De la Luca Pițu am aflat, din interviu, nu din conversație directă, că îl cita pe Omar Khayyam. În orice caz, era un băiat cu pretenții de cultură. L-am văzut în București de câteva ori umblând cu o fată de la Litere, chiar. Venea în holul facultății și mă miram să-l văd acolo, dar venea, să-și ia iubita. Nu mai știu cum a murit, a murit foarte devreme, că a murit tânăr, nu mai țin minte din ce cauză. Dar era un personaj cunoscut de absolut toată lumea. Mai era încă un personaj pitoresc al 2 Mai-ului, un medic care n-a profesat niciodată şi căruia i se spunea Fram. Fram era de profesiune alcoolic și a cerut să fie înmormântat în 2 Mai, lucru care s-a și întâmplat. Am aflat că era depus în biserică cu o zi înainte să plece, să fie dus spre 2 Mai. Era aproape de cârciuma unde beam atunci, pe o străduță foarte apropiată de Muzeul Literaturii, la biserica Visarion. Și acolo era vegheat de doi vecini din bloc care erau și foarte bisericoși, foarte credincioși, iar Fram arăta înfiorător, mi-am făcut rău că m-am dus să-l văd, dar n-am dezertat imediat. Arăta cumplit. Mi s-a povestit pe urmă, cu ani de zile după moartea lui, că a fost dus cu o mașină pe care scria Fram, pentru că transporta frigidere Fram cu mult, mult timp în urmă. (1)

Existau personaje care primeau porecle, în afară de celebrităţi, le lăsăm la o parte, care deveneau celebrităţi locale şi sezoniere. De exemplu eu îl ştiu pe Monstrul. Monstrul e actor la un teatru din Bucureşti şi pe seama lui se spun nenumărate poveşti. E mai mic ca mine cu vreo zece ani. El fiind actor avea imensul privilegiu să poată să stea cât voia, aproape. Şi pentru că asta nu v-am spus, unul din lucrurile cele mai neplăcute în viaţă, unii visează şi acum noaptea, era plecatul din 2 Mai. În sensul că se terminau banii. Plecatul era foarte trist şi sigur că se amâna, pentru că te duceai la telefon, exista o cabină telefonică aproape de biserica lipovenească. Şi acolo seara se aduna toată lumea şi în general la telefon era ideea să ţi se mai trimită nişte bani ca să supravieţuieşti. E, şi Monstrul putea să se ducă de multe ori la telefon aşa că stătea foarte mult. Despre el, evident, sunt poveşti legate de curtea în care stătea şi pe urmă poveşti legate de Dobrogeanu. Din ce ţin eu minte, are o vorbă foarte frumoasă la telefon, „bună dimineaţa vodca taie greaţa”, fără pauză între cuvinte. Şi Monstrul a fost celebru când s-a pilit într-o seară şi s-a bătut cu lipovenii. Cu lanţuri. Cu lanţ pe mână, şi s-a bătut cu un grup de lipoveni, atât de tare a fost scandalul pe stradă că… nu ştiu, a venit Poliţia, deci a fost un eveniment al locului. S-a adunat lumea. (2)

Cu ăsta, cu Sava, a fost o chestie drăguţă. Că era însurat, avea copiii mari, copil mare, fată mare. Dar îi plăceau fetele. Om în vârstă. Şi când stăteam împreună invitase de a stat două zile cu noi la aceeaşi gazdă pe una, Corina Chiriac. Care atunci Corina să fi avut, abia lansată, douăzeci şi un pic, aşa. Arăta decorativ, totuşi. Când am ieşit pe plajă la 2 Mai, când ne-am aşezat, pe rază de zece metri era un cerc aşa de bărbaţi care stăteau şi se uitau. Era o apariţie pe plajă. (9)

[2 Mai, după 2000]

O gazdă interesantă a fost unul din ultimii, ăsta, nea Grigore. Optzeci şi nu ştiu câţi de ani avea, şi cred că anul trecut mai trăia. A fost prizonier la ruşi într-un lagăr în Siberia. Ce putea să povestească omul ăsta era incredibil. Şi ce m-a mirat, că l-am întrebat cum vreo doi ani, zic: Ce faci nea Grigore? Păi ce să fac, domnul Dan, număram nişte bani să-i dau lui nepoată-mea să-şi ia casă. Că mi-a venit pensia. Zic, bine nea Grigore, dar ce pensie ai? Ţăranii sunt mai discreţi cu banii, adică se mai ascund… Nu că se ascund, dar nu sunt foarte comunicativi în privinţa asta. Păi, zice, vreo douăzeci de milioane. Zic, cum adică douăzeci de milioane? Păi, zice, am vreo trei de la C.A.P., că a dat cu sapa la C.A.P., mai am vreo două de veteran de război, şi vreo şaptişpe compensaţie pentru prizonieratul din Siberia. Atunci mi-am zis că mai bine cu pensie mică decât să fi trăit ce-a trăit săracul ăsta. Şi era în stare de funcţionare. Era un drăguţ. [..] Moş bătrânul Grigore, care era în Consiliul bisericii, povestea nişte chestii de m-a lăsat cu gura căscată. Acum mulţi ani în urmă preotul ce afaceri făcea? Se cam ocupase tot cimitirul. Şi a cerut de la primărie şi i s-a dat un hectar sau nu ştiu cât să înceapă un cimitir nou. Pentru că anul ăla n-a avut nici un “client” la cimitir, a pus porumb pe tot hectarul ăla şi a vândut popa un pogon de porumb de pe cimitir. La biserică există o slujbă a femeii care vinde lumânări la intrare. Ia nişte bani, foarte puţini, dar nu toată lumea ştia. Pe statul de plată era trecută preoteasa şi treaba o făcea o babă din sat, care zicea că ajută şi ea la biserică. Dar banii îi lua preoteasa. Şi bătrânul Grigore care duminica se aranja, se bărbierea când mergea la slujbă şi era în Consiliu, când am umblat o dată cu el cu maşina prin sat, zice “aoleo, ia-o pe strada aialaltă, că uite-l pe dracul ăla de popă că vine”. (9)

Grăniceri

[2 Mai şi Vama Veche, până în 1990]

[Până la Mangalia mergeam cu trenul,] şi de la Mangalia cu un autobuz. Era un autobuz oprit de grăniceri şi se controlau de fiecare dată buletinele. Unii spun că li se controlau şi bagajele. Nu am păţit niciodată asta, dar buletinele erau de fiecare dată înregistrate de grăniceri pentru că era un teritoriu de graniţă. Şi Dumnezeu ştie de ce voiau să se asigure, era spaima oricărui regim totalitar care funcţiona şi acolo. În zona de graniţă este firesc. Dar 2 Mai-ul, de fapt, nu e o zonă de graniţă. Şi să fii oprit înainte de 2 Mai cu câţiva kilometri… Era un alt traseu al autobuzului pe care l-am uitat, dar era lung şi plicticos şi treceam prin nişte locuri cu pământ roşu, nu ştiu ce era, argilă roşie. Erau nişte mici dealuri şi acolo ne aşteptau grănicerii. Grăniceri erau şi pe plajă. Patrulau toată seara şi toată noaptea şi nu te lăsau să intri în apă seara şi noaptea. Însă 2 Mai-ul nu era, de fapt, teritoriu de graniţă. Bine, doar dacă graniţă e considerat tot ţărmul mării. Dar Vama era cu adevărat locul de graniţă, cum îi arată şi numele. (1)

Mergeam pe jos. Majoritatea nu aveau maşină, imensa majoritate, ca să nu spun practic toţi, erau elevi, studenţi, şi în perioada comunistă un elev cu atât mai puţin, şi chiar şi un student, nu aveau maşină. Era o rată din asta comunală, când treceam podul dintre Mangalia şi 2 Mai venea poliţistul, îţi cerea buletinul, se uita la tine, dacă i se părea că eşti ciudat nu îţi dădea voie să treci… deci era o aventură. […] Nu treceai podul fără buletin. În principiu nu se întâmpla nimic. Dar dacă, ce ştiu eu, era prost dispus vameşul sau i se părea că te-ai uitat urât la el, sau că ce ştiu eu că citea el în ochii tăi, te dădea jos. Pe vremea aia te dădea jos că voia el să te dea jos şi cu asta basta. N-aveai ce să [faci]. Te întorceai a doua zi sperând că o să-i treacă. Dar era stăpân pe pod. (3)

Între 2 Mai şi Vamă era un post de grăniceri, era şi o unitate militară, mai retrasă. Şi tot aşa, te opreau sau nu-ţi dădeau voie să treci cu maşina. „Nu e voie, nu e voie.” „Dom`le, de ce nu e voie?” „Păi nu e voie.” „Bine, nu e voie.” Atunci într-o zi, voiam neapărat să ajung la Vama Veche, nu ştiu din ce cauză, gazda zice „Hai că te duc eu pe undeva”. Am luat-o peste câmp, pe nişte drumuri de câmp, am luat-o, am ocolit şoseaua şi m-am dus în Vama Veche. Şi mi-am făcut treaba şi când m-am întors grănicerul rămâne cu gura căscată. Zice „Da` pe unde aţi trecut?”, zic „Prin apă”. N-a mai avut replică pentru că era destul de tâmpit ca să nu poată să spună ceva. (9)

Cea mai amuzantă întâmplare mi-a povestit-o văr-miu, care se ducea numai în Vamă să stea. Toate astea înainte de `89, povestesc. Şi pentru că era zonă de graniţă era pericol să ne atace submarinele flotei a şaptea din larg, pe plajă patrulau doi, militari, M.A.I., nu se ştie. Pentru că ei erau sub acoperire, adică erau descoperiţi. Adică dezbrăcaţi, ca să se integreze în peisaj. Unul mai mare în grad stătea pe cearceaf. Ăla mai mic în grad făcea jogging, aşa, pe plajă. Bineînţeles, dezbrăcat. Şi, din când în când, partea amuzantă, venea să îi raporteze ăstuia ce-a văzut. Amândoi în curul gol, ăsta în poziţie de drepţi saluta şi dădea raportul. Era o chestie adorabilă. (9)

Fisc

[2 Mai, înainte de 1990]

Erau zilele în care ni se cerea să ne ascundem pentru că nu îi declarau pe toți. Trebuiau să plătească toate gazdele impozit pentru toți clienții lor. Și de fiecare dată declarau că au mai puțini clienți decât aveau de fapt, și când veneau agenții Fiscului și noi eram în casă ne puneau să ne ascundem, să nu ne vadă cei de acolo. Dar nu exista nici un fel de evidență. Ar fi însemnat să mergem la Poliție toți să declarăm că suntem flotanți în Vamă sau în 2 Mai, lucru care nu s-a întâmplat absolut niciodată. (1)

Din când în când, o dată la câţiva ani, mai aveau gazdele ceva probleme cu ONT-ul, care le impunea să plătească ceva, că „au turişti?”, „n-au turişti?” Şi atunci ne spuneau să spunem că abia am venit, sau că nu ştiu ce. (9)

Securitate

[2 Mai, înainte de 1990]

[Pentru Securitate, lumea de la 2 Mai ] era prea neimportantă. Ceea ce nu înseamnă că nu era cunoscută, evident că era, n-avea cum să scape de sub observaţie şi n-a scăpat nici o clipă de sub control. Totul era cunoscut dar aici ţine şi de politica generală, care a fost, după anii `67 – `68 cel puţin, ideea de a da supape. Asta a făcut totdeauna parte din strategia partidelor comuniste, peste tot. Ideea că absolut totul era supravegheat e corectă. Că absolut totul era împiedicat nu e corectă. Asta era o chestie controlată, în sensul că se ştia. De exemplu, Paul  [Drogeanu] a aflat de un prieten comun care era al Securităţii. Foarte simpatic, drăguţ, cu care ne-am înţeles foarte bine, dar care raporta tot. Deci nu că nu era cunoscut, nu că nu era controlat, dar era, repet, un fel de piua. Copilaşi, câtă vreme staţi în ţarcul ăla aşa, frumos, n-aveţi decât să vă jucaţi cu puţa în ţărână, treaba voastră, vă băteţi, înjuraţi, nici o problemă. Când ieşiţi din ţarc nu e bine. Dar acolo n-aveţi decât să vă distraţi, că tăticul veghează. (3)

Evident că Securitatea era implantată acolo, probabil chiar unii dintre noi erau informatori ai Securității, iar alții o făceau pe față, fără nici un fel de restricție. Dat fiind că 2 Mai-ul era populat masiv cu oameni cam de aceeași speță, despre care se știa că nu sunt prietenii regimului, în nici un caz nu era un loc al activiștilor de partid, dimpotrivă. Şi atunci evident că [securiştii] aveau iscoadele lor, că erau plantați spionii, dar n-am auzit niciodată să se fi petrecut ceva legat de prezența la 2 Mai sau să fie înregistrată, în nici un caz. (1)

Adjunctul şefului Securităţii pentru cultură îşi făcea împreună cu nevasta şi apoi şi cu copilul vacanţele la 2 Mai. Multă lume dintre cei de la 2 Mai nu ştia care este funcţia acestui domn. Dar domnul acesta era acolo în misiune, pentru că era o chestie excepţională, aveai adunat la un loc toată „floarea” potenţialilor oameni care ar fi putut jena sistemul din vremea respectivă. Deci faptul că era un loc nu supravegheat, ci, cum să-i spunem, înregistrat, urmărit, dovedeşte că era o treabă neobişnuită. Iar treaba asta chiar e interesantă. Cred că domnul respectiv era locotenent-colonel la data aia. Nu, prin anii `80 ajunsese la gradul de locotenent-colonel. Şi, bine, era ştiut şi neştiut, pentru că pe urmă am aflat că de exemplu nu era scriitor care să nu treacă pe la dânsul, să nu lase o carte cu dedicaţie. Era o reciprocă prefacere că nu ştim. Scriitorii se făceau că nu ştiu, sau doctorii, sau artiştii, că dânsul e acolo şi puteai să spui „dar poate că e în vacanţă”. De ce să nu fie în vacanţă? Dar, oricum, cred că asta e o recunoaştere a faptului că la 2 Mai a existat un fenomen social articulat. N-ar fi acum un fel  de poveste, de recunoaştere post-festum a ce a fost acolo. (2)

Copyright © Liviu Vasile