[Vama Veche, după 2000]

Pista de biciclete e un proiect foarte bun, pentru care am şi susţinut Primăria, numai că, sigur, se putea face mai bine. Dar e unul bun. E gândit să meargă până în Bulgaria. Nu prea trăieşte pentru destinaţie; ca trotuar e bun, dar pentru biciclişti, din cauza căţeilor şi a maşinilor, e o problemă. Asfaltatul străzii, iarăşi, a fost o supărare. Pentru că l-am adus pe primar la Bucureşti, l-am dus la Ministerul Finanţelor şi la Mediu, să găsim resurse să-şi asfalteze prietenos. Cea mai sofisticată soluţie, pe care a identificat-o unul dintre secretarii de stat de la Finanţe, era injecţia cu o substanţă care transformă pământul în beton, îl întăreşte. Deci ai un drum de pământ care de fapt e un drum tare şi cu comportament similar asfaltului, dar nu e asfalt, e pământ. Şi se poate spăla şi curăţa de praf. Era şi varianta cu piatră. N-a ţinut pentru primar, a fost mult prea sofisticat. Deşi a fost în Italia, a fost în Germania şi povesteşte. El e inginer de pe lângă Sighişoara. Şi când comunică el ştie, că acolo a văzut cum şi-au pus ăia în centrul oraşului piatră de râu pe străzi. (7)

[Vama Veche, după 2000]

Toate astea care s-au construit acum pe plajă la Vama au fost construite prin jefuirea domeniului public, în sensul că s-a folosit piatra de pe mal, există şi un drum care pentru asta a fost săpat, şi cu nisipul de la faţa locului. Clădirile alea sunt efemere, pentru că cimentul amestecat cu sare nu are o durată de viaţă mai mare de şapte, opt, zece ani. Deci o să se cam năruie în foarte scurtă vreme. Ceea ce nu e rău, dar spune foarte mult despre cum se folosesc resursele locale, în sensul că bunul public este folosit aiurea şi că oamenii ăştia nu construiesc pentru multă vreme. Acolo nu va fi o staţiune, niciodată. Deci e un fel de adunătură de barăci care o să dispară, normal, oricum n-au autorizaţie. Şi asta se poate compara cu ceea ce înseamnă dezvoltare durabilă, vila lui Buculei de pe mal, dintre 2 Mai şi Vama. Care a preluat o tradiţie de a construi o casă de vacanţă. Cu materiale locale dar bune. E drept că nu multe locale, că pe urmă au trebuit să aducă piatră din Bulgaria, pentru că piatră de Albiţa nu le-a plăcut. Dar ceva trainic, care o să spună ceva despre un anumit mod de viaţă şi un anumit mod de a vedea mersul la mare. Care să şi includă marea. Spiritul Vămii Vechi a dispărut în măsura în care important nu mai e locul şi consumarea locului, prin plimbări, prin stat la soare, prin înotat, ci prilejul de a fi cu multă lume împreună şi a te îmbăta. Sunt două viziuni diferite, dar dezvoltarea durabilă cred că aparţine stilului 2 Mai tradiţional. (2)

[Vama Veche, după 1990]

Biserica din Vama Veche e făcută de un grup de artişti iar arhitect e Aurelian Trişcu. Şi asta s-a făcut cum? Contribuţii a avut Bibi. Bibi a fost una din primele terase construite pe plajă. La Vama nu aveai unde să mănânci şi să bei. În afară de clujeni, dar care erau oarecum un circuit închis. Şi după Revoluţie, Bibi, care e un personaj celebru, şi-a construit acest mic restaurant cu terasă şi pe terasă… deci asta era după `95… făcea expoziţii de pictură, seara erau concerte de jazz şi Bibi a organizat şi o tombolă pentru ridicarea bisericii. A durat vreun an sau două sezoane, trei sezoane, s-au adunat bani frumoşi. Evident, care tombolă, nu conta asta, ci a fost un fel de subscripţie a doimaioţilor, nu a locuitorilor.  E o biserică făcută după toate regulile de arhitectură balcanică ortodoxă. Nici nu ştiu dacă au apucat să o picteze. Dar au fost implicaţi mulţi pictori, arhitecţi în construirea acestei biserici. Asta e o generaţie de persoane care acum au 80 de ani trecuţi, şi care îşi făceau vacanţele la 2 Mai şi treceau şi pe la Vama. (2)

Silvia Radu şi Vasile Gorduz, ea e pictoriţă, el e sculptor, ea a pictat foarte mult la Vama şi el a lucrat destul de mult la Vama Veche, jos pe plajă. Are la palatul lui Brâncoveanu de la Mogoşoaia o expoziţie în subsol, acum. El făcea nişte lucruri din piatră foarte… cum să spun, ceva ca din preistorie. Simţi în piatră că este vorba de un copil, sau de un căţel, sau de [altceva]. A făcut şi lucruri extraordinare, de genul Traian cu o lupoaică în mână. Lupoaica e în aşa fel făcută că seamănă şi cu steagul dacic, adică are şi o flamură, ca şi cum avea o mică trenă. Şi atunci Traian stă cu Dacia în mână. Foarte interesant, adică a fost un sculptor fenomenal, foarte modern, foarte contemporan, şi încă nu prea ştiut. Ea, Silvia Radu, a lansat împreună cu el acţiunea asta pentru a se face o biserică la Vama. Şi Silvia Radu a apelat la soţia mea şi la mine, ca arhitecţi care ne cunoşteam mai demult, şi am desenat, am făcut ceea ce trebuia pentru biserica aceea. Lumea de atunci, adică recentă, că asta a fost cu nişte ani în urmă, şi nu cu nişte zeci de ani în urmă, s-a schimbat. […] Când am vizitat locul cu constructorul erau deja donate acolo nişte mormane de piatră. Şi constructorul a spus, când am vorbit de piatra aia că se poate folosi, era bună, era piatră de Dobrogea, printre cele mai vechi cariere din ţară, sunt Munţii Măcinului, granit şi andezit, asta cu care se pavează cu pavele toate străzile din Bucureşti şi din ţară, bolovanii ăia puţin rotunjiţi deasupra şi bucăţile alea mici de piatră, mai recente, mai recente faţă de istorie, de la Carol I încoace, care se aşază în arce ca să ţină la presiunea automobilului. Că altfel, oprindu-se în staţii, întotdeauna se mişcă pietrele alea şi se schimbă. În sfârşit. Piatra asta era acolo, masivă, nu tăiată. Şi el a spus „Da, ştim, ziduri de cărămidă şi pe urmă să placăm cu piatră.” Şi Gorduz şi eu am sărit, „Cum să placaţi cu piatră?”, asta se face zidul din piatră, nu vii cu placaj de piatră. Aşa de încăpăţînaţi au fost şi aşa dezordine a fost pe şantier încât anumte petice din faţadă sunt placaj. Şi se simte că sunt cu placaj, că în loc să pună piatra aşa [arată cu palma un plan orizontal] o pun aşa [arată un plan vertical]. O îmbrăcăminte nu este carnea, nici la om nici la casă. Am primit telefoane de la Tomis, de la Arhiepiscopie sau de la Episcopia Tomisului, de la responsabilul de acolo cu problemele de bani, care spunea că s-au gândit să facă biserica din blocuri mici de beton, astea care sunt beton celular autoclavizat, lumea îl ştie B.C.A. „Cum adică să faceţi aşa ceva? E prevăzut de piatră.” „Ştim, am văzut că e de piatră, dar noi… E mai ieftin, e mai repede.” „Şi cum o să lăsaţi asta aşa?” „Păi nu, că tencuim.” Păi domnule, îi spun, la telefon era toată discuţia, sunteţi la două sute de metri de mare, sau mai puţin. După doi ani de zile toată tencuiala aia a căzut. Sarea, vântul, viscolul. Au cedat, cu greu. […] Adică sunt şi amintiri cu totul neplăcute de acolo, care arată cum s-a schimbat. Ştiind că doamna Silvia Radu dă bani atât cât trebuie, toate premiile pe care le-au luat, toţi banii pe care i-au câştigat, pentru că o piesă ca asta [a lui Gorduz] a ajuns… ca şi o piesă a ei, a Silviei Radu, „Sfântu Gheorghe”, pentru o lucrare ca asta se plătesc bani buni, după cum ştiţi; ştiind că au bani, [constructorii] şi-au bătut joc. Adică, după ce a fost gata biserica, neterminată, au acoperit-o în aşa fel încât după primul an de ploaie a început să se scurgă apa pe pereţii interiori. Pictorul care a venit să facă mi-a dat telefon, a început să se lamenteze, cum poate să facă pictura când pereţii sunt în continuare uzi şi s-au îmbibat? Au fost foarte multe veşti proaste. S-au plătit alţi bani, a adus altă tablă, să o pună din nou, să facă izolaţia. Adică am avut numai veşti proaste de la mare. […] Aţi auzit de Horia Bernea, pictorul care a fost directorul Muzeului Ţăranului Român? Tatăl lui, Ernest Bernea, a fost antropolog. Şi are lucruri foarte bune, la Târgul de Carte erau acum vreo şase titluri ale lui, aveam câteva acasă. A fost întrebat, şi un arhitect e interesat, sigur, de ce a făcut, dacă a făcut bine sau rău, a fost întrebat şi de Silvia Radu şi de alţii: „Şi cum vi se pare biserica, ce au făcut Trişcii?” Şi el a spus „Păi, au făcut exact ce trebuia acolo.” Adică este o chestiune puţin bizantină, la graniţă, deci şi când pleci şi când vii poţi să-ţi faci o cruce, adică e la locul ei. (8)

[2 Mai, înainte de 1990]

Am stat foarte multă vreme la cort la nudişti. La nudişti şi apoi puţin dincolo de nudişti, între 2 Mai şi Vama se mai putea sta până într-o vreme. Am stat când erau copiii, tocmai asta e culmea, când erau băieţii mici. Când au crescut mai mari ne-am mutat la gazdă. Când erau însă mici, în ideea că trebuie învăţaţi cu condiţii cât mai grele de viaţă, trebuie căliţi, copiii aveau unul doi ani şi unul patru şi am început să mergem cu cortul. Pe vremea aceea aveam o maşină Trabant Combi, pe care şi acum o iubesc mai mult ca pe orice maşină, şi când plecam la mare ne încărcam în Trabantul Combi. Noi doi, bărbatul meu şi cu mine eram în faţă, în spate cei doi copii, mai în spate, în partea de portbagaj a Trabantului Combi stătea salteluţa, vasele şi însuşi boxerul Roco, aveam un câine mare, şi tot bugalachiul, tot ce duceam acolo, pături, ţucaluri, umbreluţe, cărucioare, totul stătea pe maşină. Deci plecam cu un fel de munte încărcat pe maşina Trabant şi ne instalam cu cortul. Şi într-adevăr a fost perioada cea mai frumoasă din punct de vedere bucurat de natură şi de plajă. Mergeam la sfârşitul lui iunie, pe urmă când ne-am mutat la gazdă mergeam în august în general la mare, mergeam la sfârşitul lui iunie când ziua este uriaş de lungă şi când te trezeşti dimineaţa direct pe plajă cu o mare foarte limpede şi foarte lină, spre deosebire de perioadele următoare când marea e când cu valuri, când cu alge, când cu meduze. Singura invazie zoologică, să spun aşa, era invazia de garizi. La sfârşitul lui iunie vin garizii până la malul apei. Şi culegeam garizi şi mâncam zilnic garizi pe care-i fierbeam pe aragazul de campanie. Era minunat. Şi cu o zi foarte-foarte lungă, practic beneficiam de lumină, chiar pe plajă stând, pe plaja neluminată, beneficiam de lumină până foarte târziu şi de foarte devreme. Dar aia a fost câţiva ani, când erau copiii mici. (6)

Eu nu sunt amator de cort. Sigur că i-am văzut de fiecare dată, am trecut printre ei și îi cunosc pe mulți dintre ei, dintre cei care vin cu cortul. Cortul îți dă o autonomie pe care evident că nu o ai la gazdă și în același timp sunt și constrângeri pe care le ai în cort și nu le ai când stai în gazdă. Nu știu să-ți spun prea multe, nici nu m-am gândit la diferențele marcante între cort și gazdă. Sigur că este și apropierea de mare cea care contează, se spune că ieși din cort și intri imediat în mare. Îți faci, evident, foarte multe lucruri singur, sau aproape toate ți le faci singur, spre deosebire de gazdă unde ești servit. Cei care locuiesc în cort, cu toate că nu stau în vârful muntelui, seamănă mai mult cu un explorator, cu un om care își conservă autonomia și care în principiu ar fi în stare să supraviețuiască și în condiții vitrege. Deși nu e cazul, pentru că la doi pași în spatele lor este lumea magazinelor, a restaurantelor pe care le pot frecventa oricând. (1)

[2 Mai, înainte de 1990]

În primul şi în primul rând, în Vama nu era voie ca să vii cu cortul până în `90, ceea ce puţini mai ştiu. Era zonă de graniţă, chiar şi mersul de la 2 Mai la Vamă se putea face numai pe şosea şi era un control, o gheretă cu militari de la cealaltă unitate, de pe partea cealaltă a şoselei, şi existau perioade în care accesul în Vama devenea foarte restrictiv. Vama era pe vremea respectivă vizată în primul rând de cei puţini care aveau case acolo şi mai era grupul de clujeni. Clujenii aveau o cantină acolo, gestionată dacă nu mă înşel de Universitatea din Cluj şi locuiau pe la diverse gazde. Dar, încă o dată, nu cu cortul. Ştiu că într-un an sau doi au devenit [neplăcute] controalele astea pentru noi… Noi plecam dimineaţa, mergeam, făceam baie şi mâncam ceva la cantina clujenilor şi după aceea ne întorceam către seară. A fost o vreme în care nu prea ne mai dădeau voie să mergem din 2 Mai în Vamă. Şi atunci un subterfugiu a fost următorul: am aflat de la cineva că avea casă un ofiţer de Securitate în Vama şi când eram întrebaţi la filtru unde mergem ziceam că mergem în vizită la persoana cu pricina. Şi în felul ăsta, cu câr cu mâr, ne mai dădeau drumul. În 2 Mai situaţia cu corturile era diferită în raport cu cele două campinguri, de nudişti şi textilişti. Eu am fost în permanenţă la campingul de îmbrăcaţi, la textilişti. Existau evidente diferenţe şi… n-aş zice neapărat animozităţi… tensiuni între cele două grupuri. Noi mergeam deseori la campingul nudiştilor, în primul rând seara, pentru o băută. Era mai greu invers. Mi-aduc aminte de un incident extrem de iritant şi de strident, când o turistă, cred că cehoaică era, a venit de la campingul nudiştilor la textilişti. Mă rog, a înţeles că se poartă costum de baie, dar după ce a stat la plajă şi a făcut baie s-a dus la duş să se spele. Şi şi-a dat jos complet costumul de baie de pe ea, duşurile fiind în aer liber, în văzul tuturor. A fost pe punctul de a fi linşată, pentru că s-a trezit o congregaţie de bărbaţi să vocifereze, că să plece de acolo, că ce e neruşinarea asta şi aşa mai departe. Ea neînţelegând o boabă româna. N-aş fi vrut să fiu în pielea ei în momentul respectiv. (5)

Mersul cu cortul l-am învăţat pe munte. Şi plăcerea de a merge cu cortul. Pentru că pe munte mersul cu cortul îţi oferă o marjă de libertate mult mai mare decât mersul din cabană în cabană. Poţi să înnoptezi teoretic oriunde, practic trebuie să găseşti un loc cât de cât acceptabil pentru a-ţi pune cortul. Stai, îţi faci focul şi aşa mai departe. Nu te deranjază nimeni, nu ai surpriza neplăcută a unor cabane ticsite în care lumea vrea să chefuiască când tu eşti mort de oboseală, lucruri de tipul ăsta. Deci de acolo se trage plăcerea pentru cort. Într-un fel ea s-a transferat şi în ce priveşte mersul la mare, pentru că îmi plăcea să merg cu cortul tocmai pentru a-mi pune cortul pe plajă, aproape de mare, ca să aud marea în timpul nopţii, ca să stăm seara în faţa cortului şi să ne uităm la stele (râde), să facem foc şi aşa mai departe. (5)

[Vama Veche, după 2000]

Mă uitam la unul dintre Stufstock-urile cele mai asaltate, cred că ultimul cu intrare liberă, sau penultimul. Plaja era complet împânzită de corturi. Ca să găseşti doi metri pătraţi era [imposibil]. Ce să mai vorbim de pretenţiile noastre din trecut când neapărat trebuia să fim în prima linie, ca atunci când deschizi dimineaţa uşa de la cort să vezi marea în faţă. Era plin, nu puteai să arunci un ac. Ce era în jur, în schimb, ca peisaj uman, nu prea avea nimic de a face cu statul la cort. Cortul era pur şi simplu un expedient ieftin. Erau unii veniţi cu carpete luate din casă în cort, chestii de tipul ăsta. Asta însemna pentru ei cortul, să nu plăteşti bani pentru cazare. În privinţa corturilor, eu am fost în Asociaţie printre cei care au susţinut că această chestiune nu poate fi rezolvată mulţumitor decât tot prin antreprenoriat, adică prin taxă de cort pe care să o colecteze cineva. Pentru că altfel începe vandalizarea. În ultima vreme, de pildă, noi n-am mai fost în Vamă, pentru că am avut experienţe extrem de urâte cu furatul. Fiica mea a fost cu prietenul ei, care cântă la Kumm, au avut un concert acolo, s-au dus de la cort… era şi în afară de sezon, puţine corturi pe plajă… s-au dus de la cort să-şi ia ceva de mâncare. S-au întors peste jumătate de oră, nu mai era nimic. Deci luat cortul cu totul. Asta înseamnă deja operaţiune calculată, cu om care stă de pază, cu maşină în care încarci. În ultimii ani pe plajă [furturile] au ajuns la ordinea zilei. Şi nimeni nu vrea să intervină, poliţia nu se bagă pentru că corturile respective au statut incert.  (5)

[Vama Veche, după 2000]

Dacă ar dispare corturile, ar fi o problemă. Şi socială, şi materială. Pentru că oamenii ăia care vin să stea cu corturile, culmea culmilor, sunt oamenii care ridică din punct de vedere comercial afacerile. Pentru că ei stând la cort mănâncă ori la restaurant ori din alimentară. Pentru că plătesc foarte puţin pentru cazare, ei vin săptămânal, sau vin şi stau  cu săptămânile, faţă de cei care vin şi stau în cazare şi stau mai puţine zile, pentru că în Vama Veche cazarea costă foarte mult, mult mai mult ca în alte locuri. Plus că nu există atâtea locuri de cazare astăzi în Vama Veche. Cazările din Vama Veche sunt de trei ori mai puţine decât turiştii din Vama Veche. Plus că statul ar pierde enorm de mult în chestia asta. Numai de la taxa de drum de la Feteşti am calculat că pierd o sută de mii de euro pe sezon. Pentru că acei oameni nu-şi mai permit să vină săptămânal. Şi mai e încă un fenomen, că oamenii ăia care vin săptămânal consumă şi foarte multe produse alimentare, dar consumă şi energie, şi petrol şi aşa mai departe. Adică e un fenomen care funcţionează. Şi culmea, că în Vama Veche vin din foarte multe ţări. Eu anul trecut am avut clienţi care au mâncat din 16 ţări. Ceea ce nu poţi să mai spui acelaşi lucru, poate în Mamaia mai găseşti. Sunt extremele, de fapt două societăţi, două funcţii. Acolo e o balanţă clară, se vede cine e Mamaia şi cine e Vama Veche. Acolo-s fudulii şi aici sunt oamenii… Că dacă îi întorci buzunarele pe dos şi spui să vedem de la cine curg mai mulţi bani, cinstiţi, o să vezi că în Vama Veche sunt mult mai mulţi decât fudulii din Mamaia. Asta, iarăşi, nu ne interesează, numa spun aşa. (4)

[2 Mai, înainte de 1990]

Eram în 2 Mai, stăteam mai sus, la Guţunuris, ştiu atâţia după nume, şi într-o dimineaţă, sau la prânz, sau după-masă a dat o furtună cu ploaie. Din asta de juma de oră, furtună de vară, scurtă, nu tropicală. Şi ne-am dus cu văr-miu până pe plajă să vedem ce-i la corturi, ce-au păţit acolo. Mulţi au păţit-o, pentru că n-a fost vreme de plajă şi au plecat prin staţiuni să se plimbe. Şi au lăsat corturile pe plajă. Era un cort, când vii de pe şosea treci pe lângă Dobrogeanu ca să ieşi pe plajă, era o alee, aşa, şi cu stâlpi de beton, era un cort la vreo cinci metri sus pe stâlp. L-a luat vântul şi i l-a proptit pe stâlp. A doua zi când s-a făcut vreme bună toate gardurile caselor, curţilor care dădeau pe plajă erau acoperite cu saci de dormit, saltele, toate hainele, toate puse la uscat, că i-a făcut harcea-parcea. De aia nu mă duc cu cortul. (9)

[2 Mai, înainte de 1990]

Am apreciat mult arhitectura veche care era acolo, cu casele înălbite de Paşte, cu alternanţe de piatră, nu le-au mai tencuit, cu puţurile din curte, nu aveau alt fel de apă. Pe urmă şi-au făcut pompe în puţuri şi de asta urcau apa în cazanele alea spânzurate. Pitoresc, aşa. Mai exista legătura cu Mangalia, care iarăşi era a locului, adică ceva specific. Pentru că Mangalia a fost localitate de pictori şi de artişti care au pictat acolo, cum pe urmă au pictat la Balcic. Aveau turci şi gazde, care dacă plecai de acasă şi cereai cheia îţi spuneau „Dar pentru ce vă trebuie cheie? Noi lăsăm deschis.” „Ei, da, dar avem lucruri înăuntru.” „Nu vă faceţi probleme.” Şi până la urmă oamenii se obişnuiau şi plecau la plajă fără să mai închidă. Casele şi moscheea din Mangalia aveau un cache al lor, era o atmosferă cu totul specială până când au venit lucrările de pe litoral. Acolo am lucrat şi eu, la Eforie Nord, pe atunci părea că e o arhitectură foarte modernă, ieşeai din moscovitism, din arhitectura sovietică. Dar pe urmă a fost copiată grosolan în ţară şi a devenit aşa, simplificată, banalizată şi a împânzit toată ţara. Mangalia era un loc în care doimaiştii şi cei din Vama mai târziu mergeau înainte de perioada asta, acum, când s-au stricat lucrurile. Pe urmă apăruseră baruri pe plajă, bodegi… Incorecte şi din punct de vedere sanitar. Adică să stai pe plajă şi să bei rom după rom, era ucigaş. Şi aveam colegi care făceau treaba asta, adică li se părea normal să stea de vorbă la un păhărel în picioare la câte un bar din ăsta. (8)

[2 Mai, înainte de 1990]

Curtea uneori era spectaculoasă pentru că avea arbori care dădeau umbră, şi asta devenea un lucru esenţial acolo, şi ca frumuseţe, ca verdeaţă, dar şi ca umbră răcoroasă. Dacă veneai acasă să iei masa, deci nu când stăteai cu cortul pe plajă… De multe ori veneai să iei masa având cortul pe plajă, că făceai mai mult seara sau dimineaţa ceva de mâncare. Dar o masă de prânz veneai să o iei la gazdă, care îţi făcea salate, îţi făcea ciorbă, păstra la rece. Păstratul la rece se făcea în frigider sau coborând în fântână. Adică aveau curţi şi coborai într-un vas, într-o cutie din asta ermetic închisă de metal, coborai şi stătea în apă rece. Şi asta era iar o trăsătură pitorească şi practică, foarte utilă acolo. Curtea era un loc de întâlnire şi familiile care nu veniseră împreună sau nu se cunoşteau bine, mai ales seara se lăsa şi cu chef. Adică curtea X invita curtea Y şi Z la ei astă-seară. Uneori devenea o matcă, se făceau chefurile mai mult acolo, aveau chioşcul mai mare, aveau curtea mai mare, era mai în vad, era la jumătate între familiile care voiau să vină. […] Prima dată, primele dăţi ne-am pus cortul în curtea oamenilor, sub pomi, sau în prelungirea curţii, dincolo de drum, că aveau casa aici şi livada dincolo. Şi atunci te invitau să pui cortul în livadă. Curtea juca un rol foarte important, ca într-o gospodărie românească de oriunde, cum se şi văd încă la Muzeul Satului. Aici mai era un avantaj. Învăţaseră, din cauza musafirilor, ca în satele evoluate din România, să aibă curtea curată. Satele cele mai înapoiate lasă curtea din faţă şi pentru găini, şi atunci diferenţa este enormă pentru cineva care vine din afară şi nu este dominat de gospodărie, de economia respectivă. Cu toate că, iată, aici ei câştigau foarte mult din venirea asta, dovadă şi cum erau întreţinute casele, cum se schimbau de la un an la altul. Nu se modernizau, cât se însănătoşeau, adică erau bine întreţinute şi îmbogăţite cu ceea ce învăţaseră de la musafiri că ei caută. […] În curte, uneori, existau lampioane din astea pe care le au căruţaşii. Adică e lampionul care se agăţa la căruţă, la spate. Şi asta crea un fel de atmosferă. Cum avem noi multe relaţii cu japonezii! Arhitectura de lemn, lampioane, vegetaţie, dalele astea care se duc cum au ei către lac, să păşeşti de pe una pe alta şi să treci peste apă. Adică erau curţi cu specific, ca să zic aşa, cu specific general, al locului, şi cu specificul familiilor respective. Lampioanele astea în curte, agăţate în pom, astea erau destul de hazoase şi necesare. Se foloseau mult lanternele noaptea, pe acolo, ca să te duci la latrină sau… N-aveau multe instalaţii în casă. Curtea era umblată. (8)

[2 Mai, înainte de 1990]

Programul zilei era foarte simplu, mergeam şi dimineaţa şi după-masa la plajă când era vreme bună. Când era vreme rea stăteam în ploaie și în noroi. Noi nu aveam nici apă în curtea Tudoriței, trebuia să o aducem, să traversăm o curte și să ajungem la o cișmea de pe o stradă paralelă. (1)

La început erau privatele țărănești bine-cunoscute, cele de lemn, incomode, cu uși care nu se închideau bine, în multe locuri. Mă amuză și acum priveliștea celor care se duceau cu umbrela, a amicilor. Și noi făceam asta când aveam nevoie, traversam curtea cu umbrela în zilele foarte ploioase, și… strângeam umbrela și intram în privată. (1)

Sigur că e mult mai plăcut, mai confortabil să le ai pe toate la îndemână, să ai condiții igienice în primul rând, condiții igienice urbane. Pe de altă parte, dacă te duci și ai televizorul în cameră și toaleta în cameră, ce mai este specific țărănesc? Curtea, relațiile dintre oameni, dintre vecinii țărani, poate. Și unele obiceiuri ale țăranilor. Dar în rest tind să aibă confortul identic cu cel al civilizației urbane. Și e ceva neconvenabil în felul ăsta. […] În afară de curtea din spatele casei, cea care dă spre mare și care te plasează într-un spațiu rustic, în afară de asta tot ce era primitiv și rustic tinde să dispară. Și de asta e păcat, când n-o să mai fie nici construcțiile vechi și nici absolut nimic din tot ce era vechi într-un sat, când satul o să devină un soi de oraș cu vagi urme rustice, atunci o să dispară chiar lucrul care făcea 2 Mai-ul original și făcea și Vama înainte. Acum Vama este pe de o parte un loc cu foarte puține case și în care mai există încă țărani, și pe de altă parte o hipermodernitate zgomotoasă, care apare în special în weekenduri. (1)

[2 Mai, după 1990]

Pe lângă această casă cu prispă deschisă care a rămas cu prispă deschisă şi unde mai mergem noi când mai mergem, mai rar, [gazda] a construit din faianţă, din pereţi îmbrăcaţi în faianţă, ca un fel de baie ad-hoc, aşa, o garsonieră. Deci o clădire aparte, care stă fără fundaţie, stă pe pământ, cu pereţii de faianţă, cu ferestre termopan, cu un culoar de intrare în care e un frigider din ăsta eco care îţi vorbeşte, îţi spală câinele, nu ştiu, tot felul de chestii, utilat foarte modern. Cu duş, duş în interior. Deci în loc să faci duşul ăla minunat, cu apa încălzită în rezervor la soare, faci duş cu apă rece, la umbră, înăuntru, în faianţă. Dar, mă rog, se cheamă că ai căsuţa ta, deci eşti în vilişoara ta. Şi Ş., ca fiind prieten vechi şi, mă rog, cu relaţii pe tot parcursul anului, când se duce acolo este instalat cu onor în această coşmelie de faianţă. Spre deosebire de noi, ceilalţi, care stăm pe prispa de pământ bătut şi ne simţim foarte bine. (6)

[2 Mai, înainte de 1990]

Pe vremea aia condiţiile de locuit erau pur ţărăneşti. Mai mult, trebuia să mergem undeva în capătul satului după apă potabilă, pentru că apa din puţurile lor nici la cafea nu mergea. Oamenii erau foarte de treabă, sătenii. Cinstiţi. Odată îmi aduc aminte că am cumpărat de la unii o funie de usturoi, când am plecat. Şi ne-am dus în staţie la autobuz şi după noi au venit alergând copiii gazdei cu o funie de usturoi, „aţi uitat să luaţi usturoiul”. „Nu”, zic, „l-am luat.” Foarte drăguţi. (9)

A fost o bucurie mare când s-a introdus apa potabilă în 2 Mai şi am putut scăpa de canistre şi de cărat canistrele de la marginea satului. (9)

Prin anii `82 – `83, când mergeam la 2 Mai, aveam maşină atunci, între bagaje bineînţeles aveam şi o canistră de benzină şi o butelie de aragaz. Pentru că era o problemă cu buteliile pe atunci şi cu benzina… ştii foarte bine. Şi aveam canistra cu benzină şi butelia după mine. Şi m-am enervat la o gazdă,  i-am adus butelia că ne mai gătea, nu mai găteam noi, ne gătea ea mai mult, şi ne-am trezit că de vreo două ori făcea porumb fiert. Păi dacă pui porumbul să fiarbă la aragazul ăla, fierbe trei ore. Şi mânca din butelia aia de se termina. Era o problemă. Şi astea erau nelipsite în bagaje. (9)

Erau nişte veceuri nenorocite acolo, Doamne ce probleme erau. Nu puteai să te apropii pe distanţă de zece metri, te dădea mirosul jos, că nu prea făceau curat, dar erau duşuri afară. Erau 15 – 20 de duşuri din care funcţionau 7 – 8, dar erau duşuri. Acum toate astea au fost rase, s-a făcut în capătul plajei o construcţie foarte mişto cu veceuri şi cu duşuri, dar alealalte erau libere, acum nu, acum e cu bani. Sunt condiţii mai bune, dar sunt pe bani. (9)

2 Mai-ul avea și rusticitatea care era foarte atrăgătoare, până la urmă a devenit, pentru cei mai mulți, după ’90, evident, a devenit greu de suportat și oamenii și-au inventat dușurile mult mai puțin primitive decât cele anterioare, au inventat cabinele de toaletă și, lucru suprem pentru un țăran, au inventat toaleta în casă, care era de neconceput în anii ’80, nemaivorbind de anii anteriori, ’70, ’60. (1)

Noi din 2 Mai nu puteam să închiriem case în Vamă. Deci nu se închiriau, doar pentru clujeni. […] La începuturi nu s-a putut sta în Vama pentru toată lumea. (2)

[Vama Veche, înainte de 1990]

În Vama Veche mergeam în vizită. Pentru că în Vama Veche plaja era mult mai mare şi cu dune, cum fusese pe vremuri şi în zona 2 Mai-ului. Dar era cu vegetaţie, dună – dună, deci cu parte destul de importantă [de vegetaţie] care creştea pe aceste dune de nisip iar dunele se terminau cu plaja. Şi plaja era tăiată în două de un pârâiaş. În dreapta pârâiaşului, spre bulgari, cred că la începutul anilor `60 cei de la Universitatea din Cluj au avut dreptul să-şi construiască o cantină. Şi atunci practic Vama a fost o descoperire a clujenilor, ca loc de petrecut vacanţa. Şi sigur că plaja era fabuloasă, şi atunci mergeai din 2 Mai la clujeni. Bine, era deja zonă de graniţă, la jumătatea drumului dintre 2 Mai şi Vama Veche, drum care era ca un tunel de vegetaţie, pentru că era acoperit de arbori care îşi uneau crengile, la jumatea drumului era un post de control al grănicerilor, erai dat jos, uneori erai lăsat să treci dar se luau buletinele, alteori nu erai lăsat să treci… Dar şi asta era un joc de-a şoarecele cu pisica, că dacă o luai pe plajă ajungeai la Vama. (2)

Ce era pârâul? Avea un rol important, că în stânga erau textiliştii, în dreapta erau nudişti. Şi la mijloc era pârâiaşul, dar pârâiaşul era atâta, juma de metru avea, şi adânc de-o palmă. Dar în mod spontan se organizase oarecum şi plaja de la Vamă. (2)

În Vama Veche exista totuşi o regulă nescrisă, subliniată de o demarcaţie naturală. Era un pârâiaş care curgea în mare şi se ştia că de o parte a acelui pârâiaş se poartă costum de baie, de cealaltă parte nu. Dar nu era aşa de strictă încălcarea, puteai să treci pârâiaşul fără să fii admonestat. (5)

[Vama Veche, după 2000]

Pentru plajă am avut momentul cel mai bun în 2004 – 2005, 2005 – 2006, când am reuşit să semnăm un parteneriat tripartit, cu Apele Române şi Primăria, pentru gestionarea plajelor în spiritul prietenos cu conceptul Vama Veche, şi, sigur, şi cu un concept prietenos ecologic. Şi dacă am reuşit atunci în procesul ăsta ceva a fost când am primit de la un director de instituţie publică, inginer la Apele Române, un text pentru protocol în care el vorbea de specificul cultural al Vămii, să se păstreze specificul cultural al Vamei Vechi. Ei vorbind până atunci în cu totul alţi termeni. Iar noi am introdus acolo, cu forţă de recomandare, să se folosească mobilier din materiale naturale şi că dispară construcţiile, baruri şi alte chestii, care erau plantate în plajă. Cu suportul ăsta am invitat la negocieri întreprinzătorii, că ei băgau bani în astea. Deci Apele Române au impus ca o condiţie dinspre ei, Primăria şi-a asumat să fie susţinător, dar Primăria nu are autoritate pe plajă, ci la limita plajei. În plajă operau ei, micii oameni de afaceri, care erau cu procese între ei şi cu Primăria, toţi cu toţi. Douăzeci de procese. Am reuşit să-i aducem la masă, să negocieze între ei, şi şi-au autoimpus un ritm de schimbare a mobilierului. Să-şi facă umbrele de stuf, mai mulţi, ceea ce era mai ieftin şi le-a fost mai uşor. Au fost doi ani de zile în care n-au mai fost deloc umbrele de plastic sau cu mărci imprimate, reclamă. Iar alte obiecte de pus pe plajă… Au fost câţiva mai cu bani care şi-au făcut din lemn şi pânză lucruri drăguţe, dar mulţi băgaseră bani în plastic. Şi au cerut voie să-şi amortizeze plasticul până să schimbe cu altceva. Şi după aceea am intrat într-un declin, într-o criză de comunicare, pentru că s-a schimbat conducerea la Apele Române, a început efectul pedelizării şi nu s-a mai putut vorbi cu ei. PSD – PDL – PDL. Au rupt relaţia cu primarul, deci s-a spart platforma pe care noi puteam comunica cu ăia. Şi ăia au lăsat în dorul lelii, ca să zic aşa. Astăzi nu mai ştiu cum se mai întâmplă, bănuiesc că mai sunt încă nişte umbrele de stuf, că asta au înţeles câţiva dintre cei de acolo, respectiv Stuful, care avea, Bibi, şi sigur Şoni, că el e partizanul acestui gen de [mobilier]. (7)

Am fost împreună cu primarul la prefect, pentru că există un proiect de consolidare a falezelor pe tot litoralul, care este bugetat treptat, în funcţie de priorităţile pe care le-au stabilit undeva. Unde prefectul este punct de trecere decizională. Şi erau cu priorităţile pe undeva prin Constanţa, că acolo e oraş, şi în interval, până în Mangalia. Şi am susţinut demersul primarului să aducă în 2 Mai programul de consolidare, lucru care nu s-a întâmplat, până la sfârşit. Vorbim de faleză. Plaja este erodată, dar şi faleza, e un proces care are nişte explicaţii care pe mine mă depăşesc, nu ştiu să spun. Că de fapt barajul de la Năvodari face ca aluviunile aduse de Dunăre să fie ricoşate în larg, şi ele nu mai vin să se depună pe litoral în sud, să ţină plaja alimentată cu nisip continuu. Posibil să fie aşa, posibil să nu, una dintre soluţiile spectaculoase date de un specialist vamaiot a fost că digul acela ar trebui spart. Nu mi se pare aberant, adică să-l faci pe o porţiune pod, să treacă pe sub el. Dar cu cine vorbeşti pentru o chestie de genul ăsta? (7)

Vama Veche, înainte de 1990

Vama Veche era un loc de vizitare, de plimbare, de văzut un lucru şi mai sălbatic decât la 2 Mai. Toată plaja aia mare era absolut goală şi clujenii stăteau într-o zonă. Nimănui nu-i trecea prin minte să îndrăznească să pună un chioşc pe plajă, sau să-şi facă un adăpost din lemn, din scânduri. Nu se putea concepe aşa ceva. Natura era stăpână, la ea acasă, şi lumea venea să beneficieze de ea. (8)

Oamenii mergeau liniştiţi, stăteau pe plajă… Abia găseai de băut şi de mâncat pe vremea respectivă. Nu se mergea la distracţie în Vama Veche. Acolo se mergea clar pentru a sta cu cortul, sau a sta în gazdă, mergeai la mare şi era foarte multă linişte. Care acum e total invers din punctul meu de vedere. (4)

Nu mergeam în Vamă, târziu, cred că după ’90, am căpătat obiceiul să merg o singură dată pe an în Vamă. În zilele cele mai bune mergeam pe jos și ne întorceam pe jos, făceam vizite unei familii tot de turiști, care locuiau în Vamă de ani și ani de zile, mergeam acolo, am și uitat cum îi cheamă, cred că Rose-Marie Zidăroiu, familia Zidăroiu. Pe vremea de atunci Vama era imensă față de 2 Mai, era un loc în care 2 Mai-ul s-ar fi pierdut, vorbesc de plajă. Și un loc mult mai puțin populat decât 2 Mai-ul. Mi-l aduc aminte și acum pe François Pamfil, care trebuie să fie acum bătrân-bătrân, care în 2 Mai îmi spunea că 2 Mai nu mai înseamnă nimic și Vama înseamnă tot. Pentru că 2 Mai-ul era locul mult prea bine cunoscut, iar Vama reprezenta sălbăticia. Asta între ’80 și ’90 se întâmpla. Oamenii adevărați, spunea el, mergeau în Vamă. […] Pentru un obraz subțire, cum pretindea că este François Pamfil, 2 Mai-ul devenise ceva comun și vulgar față de Vama Veche. Între timp raporturile s-au schimbat, în ce fel: Vama, care era un loc și al tăcerii în raport cu 2 Mai-ul, a devenit cel mai zgomotos și 2 Mai-ul este liniștit și… nu e chiar un azil de bătrâni, dar după ’90 s-a spart totul în 2 Mai. Adică s-a spart clubul. Nici nu mai avea nici o rațiune să existe. Pentru că era o insulă de libertate, supravegheată probabil. (1)

Prima dată am ajuns [în Vama Veche] împreună cu părinţii mei, când cred că aveam vreo şase – şapte ani, ei fiind medici în Cluj. Clujul avea în epocă, în anii `60 – eu sunt născut în `52 – , Universitatea din Cluj avea contract cu satul Vama Veche şi sindicatul Universităţii din Cluj transporta serii de turişti, pe câte două săptămâni, din 15 iunie până în 15 septembrie. Universitatea şi-a construit atunci şi o cantină. Şi ai mei au fost cred de vreo două ori şi eu am fost cu ei. Ce îmi aduc aminte din epocă e că zona de nudişti era deja populată, că era separată de un fel de pârâiaş care traversa plaja, care acum e undeva între Şoni şi Roata, cam acolo era graniţa. Erau dune, erau mărăcini şi pustiu. Adică era plaja mult mai mare. Acum ştim că a scăzut plaja cu 60 de metri, din cauza eroziunii. După care am revenit în Vamă pe cont propriu, alungat treptat dinspre nordul litoralului spre sud de fenomenul industriei turistice care era din ce în ce mai greu de suportat. Asta se întâmpla deja la începutul studenţiei, cam aşa ceva. (7)

Pe vremea aia, când mergeam în Vamă, mergeam toată gaşca din 2 Mai. Sau grupul nostru, care făceam plajă în Vama, locuiam în 2 Mai şi făceam plajă în Vama. Pe plajă, când era „înghesuiala” care era atunci, erau zece – douăzeci de metri între cearceafuri, adică era o splendoare, nu ştiam care-s de acolo, care sunt din 2 Mai. Noi care mergeam eram patru – şase perechi în gaşca în care ne duceam în Vamă, două – trei maşini, stăteam în 2 Mai. În Vamă era doar văr-miu pe care-l ştiu şi stătea acolo frecvent. Lui de ce îi convenea, că toată ziua stătea cu lanseta pe mal la stavrizi, asta era damblaua lui. Şi avea probleme când îi curăţa, că la gazda unde stătea erau vreo zece – douăşpe pisici şi le dădea cu cuţitul în cap, că alea săreau pe masă să-i fure stavrizii din mână. A mai păţit o chestie pe plajă amuzantă, aruncând cu lanseta la stavrizi, cu ţaparina[1], care probabil ştiţi ce e, n-a fost atent că în spate a trecut un câine şi s-a înfăşurat ţaparina pe coada câinelui. Care nu voia să stea să-i scoată acele din blană. Asta a fost chestia amuzantă. Acolo [în Vamă] ştiam că sunt clujenii care aveau un fel de asociaţie sau cum să spun, în care aveau şi o cantină. Aveau aprovizionare mai separată cu sucuri, cu cola, care era o chestie extraordinară pe vremuri. Nu mi-a plăcut în Vamă să locuiesc pentru că atunci n-aveam maşină, era Mangalia mai departe, aprovizionarea mai redusă, adică erau un magazin – două, din câte ştiu, şi cumva clujenii aveau mai mult acces la aprovizionare. Deci noi n-aveam ce căuta acolo. Sau nu că n-aveam ce căuta, nu mi s-a părut convenabil să mă duc să stau acolo. Odată ce veneam de atâţia ani în 2 Mai şi cunoşteam foarte multe gazde… (9)

E relevant dacă povestesc că la băruleţul cantinei se vindea Pepsi Cola numai clujenilor din tabără. Deci trebuia să ai pile sau să te prefaci clujean, să stai la o coadă mare, la un vânzător foarte ardelean, care socotea foarte greu restul de la 2 lei, care era costul unei sticle de Pepsi Cola. Aur curat în epocă, nu găseai Pepsi Cola decât în locuri speciale. În Vama Veche era şi capătul lumii, şi era o miză şi subiect de hăhăială în epocă. (7)

Vama Veche, după 1990

Tu n-ai intrat în Vamă în vremea din urmă, după ’90? Vama e un loc de stridență afișată, și chiar e definitoriu pentru Vamă lucrul ăsta, și de oameni care vin pur și simplu pentru sex, pentru băutură și, evident, muzică, fără de care nu se poate nimic, dar pentru atât, adică obligația este să te anihilezi, să-ți întreci limitele, să intri în irațional cât de repede se poate, să-ți anulezi rațiunea cât de repede poți. Și lucrul ăsta e foarte ușor de făcut. E un bazar, e un bâlci fără farmec, după mine, Vama actuală. (1)

După `95 m-am dus în Vama Veche, care încă nu devenise capitala distracţiei dure. Încă puteai să stai pe plajă şi să nu fie alături de tine cineva. Şi totul a fost aşa, dinspre Nord spre Sud. Deci exact aşa cum, în mare, staţiunile frecventate de genul ăsta de oameni au coborât de la Costineşti până la Vama, la fel pe plaja de la Vama la început puteai să faci plajă în partea de Nord, unde e acum cherhanaua. Şi pe urmă tot am mers spre Sud ca să avem linişte, până la Cazemată. De Cazemată nu puteai să treci, pentru că înca mai avea armata poligonul, pentru infanteria marină. Şi era chiar drăguţ, că veneau şi te anunţau, pe cei care treceau dincolo de Cazemată, acuma luaţi-vă cearceafurile şi duceţi-vă după Cazemată că avem oră de trageri. Şi pe urmă s-a privatizat şi Armata Română şi pe locul poligonului acum sunt nişte clădiroaie uriaşe. Deci Vama după 2000 a început să-i tragă pe toţi cei care invadaseră 2 Mai-ul şi au venit aici, că aici era mai simplu, s-au construit toate restaurantele alea pe plajă. (2)

Vama Veche, după 2000

Vama Veche a fost un fenomen, nu mai este un fenomen din punctul meu de vedere. Oricum, e un fenomen deja diluat. Vama Veche era pe vremuri, într-adevăr, rock, muzică bună. Până la urmă aveai dreptul, libertatea de a face ce vrei, sau sentimentul libertăţii, pentru că libertate nu există, e iluzoriu tot. Aveai sentimentul ăsta, dar astăzi, datorită faptului că noi avem şi cultura turmei, adică acolo unde sunt mulţi vin şi eu, ei vin şi nu înţeleg nimic. Astăzi cel puţin 50% din oamenii care vin în Vama Veche, vin că e trendy. Că e ceva. Şi au posibilitatea de a intra acolo. Şi se simt bine în cercul în care mai văd câte un intelectual, mai văd câte un politician mai deschis la minte şi aşa mai departe. Ei interacţionează cu chestia asta. Dacă ar fi trei muzee şi zece cafenele cu tematică sunt convins că nu ar veni acolo. Ei vin punctual pentru că e un trend, dă bine să te duci în Vama Veche. Eşti cineva dacă te duci în Vama Veche. Deci ei nu o mai percep ca o chestie culturală, din păcate faţă de acum opt – nouă ani, când exista această entitate de lucru, de cultură, care se simţea. Acum ea se diluează. Deci tot ce era bun, muzică, spaţii în care te distrai… nu mai pun muzică bună, clar. Cu oameni drăguţi. Gata. Asta chiar, într-adevăr, pot să spun că nu mai este Vama Veche ce a fost. Dar dacă vrei să faci ceva, să nu fugi. Adică, până la urmă, sunt nişte bastioane acolo, cum e Stuful, cum e Papa la Şoni, sau cum e… Bibi mai puţin acum. Câteva locuri. Pescăria, mai nou, de câţiva ani. Dacă ele ar dispare, ar dispare şi conceptul Vămii Vechi din trecut. Asta este clar. Ea nu va muri, un timp. Ea va exista. Dar datorită diluării, probabil că în câţiva ani, dacă dispare acest fenomen, ea va deveni exact ca şi oricare staţiune. Astăzi încă Vama Veche nu este staţiune. Şi 2 Mai. Dar ea va deveni o chestie cum e Olimp. Care nu funcţionează. Pentru că aici s-au creat fenomene, şi se mai creează. Că până la urmă eu am continuat ani de-a rândul, de opt ani, să fac concerte. A făcut prima dată Bibi, dar el s-a lăsat. Eu am adus rock-ul, de fapt, cu adevărat. Când o fost şi Stufstockul, anii respectivi, din 2003 – 2004 şi aşa mai departe. […] Dacă noi nu oferim exemple, dacă noi cei care facem chestia asta dispărem şi spunem „a, păi aşa a fost Vama Veche, acum nu mai e aşa Vama Veche, noi plecăm”, atunci într-adevăr au învins cei care n-au nici o treabă cu cultura. Şi de autoritate este nevoie, pentru că noi înşine avem probleme, toţi, în general, datorită modului în care am fost educaţi, civilizaţi. Autoritate nu puternică, dar cel puţin o autoritate prin care să poţi modela lucruri, prin care să arăţi clar că lucrurile aşa trebuie făcute, eu sunt de acord. (4)

Eu pot să spun un singur lucru: Vama Veche are ceva pozitiv. Are ceva foarte puternic, dacă vorbim spiritual. Care e de neînţeles. Poţi să faci un milion de cercetări, tu sau oricare, nu are răspuns chestia asta. […] Eu văd altfel Vama Veche. Nu trebuia să fie asfalt. Cum e civilizat în mii de alte locuri din lume, unde vezi piatră, unde vezi pavaje de lemn, unde ai o legătură mai puternică cu natura. Vama Veche era pe vremuri locul oamenilor cu bun-simţ şi locul oamenilor sentimentali, simţiţi, dacă vrei să zic, cu mai mult suflet. […] Sunt oameni. Şi mai sensibili, şi mai puţin sensibili… Un om care apreciază arta şi muzica este mult mai sensibil decât unul care apreciază, nu ştiu, altceva. Dacă te gândeşti pur comercial, e simplu: acolo te duci, faci business şi ai plecat. [Lucrurile se complică] Dacă te gândeşti la altceva, la sentimente, la simţuri… (4)

Cea mai mare supărare am avut-o acum vreo şapte ani. Nu era o vreme bună de plajă şi ne-am dus până în Vamă cu nevastă-mea, să ne plimbăm. A fost ceva îngrozitor ce am văzut în Vamă. Adică mizeria, localuri întinse… vorba vine localuri, nişte pereţi de rogojină acoperiţi de stuf până aproape de plajă, cu nişte mese şi banchete de lemn. Iar pe jos era nisip, e adevărat, dar un nisip 80% mucuri de ţigări, 20% nisip. Cam asta era pe jos. Şi nişte colibe de stuf, dar nişte colibe cam atâta [foarte mici], nu ştiu pentru ce erau, erau pentru decor, erau de locuit în ele… Aşa proastă impresie mi-a făcut, îngrozitor. M-a întristat de-a dreptul, ştiind, vorba aia, începând de prin `75 până prin 2005, când ne duceam la Vama la plajă, ce a fost vremea aia şi ce era acum. Plus toţi cu ATV-uri, cu Jeep-uri şi cu scandaluri şi manelele respective. (9)

 

[1] țaparínă, țaparíne, s.f. (reg.) prăjină cu o sfoară de care se leagă 11-12 undițe și o greutate ca să cadă în apă; șir.

Plecai din Bucureşti cât mai devreme posibil ca să scapi de praful maşinilor dinainte. Adică nu era nimic pavat, asfaltat nici vorbă. Era drum de praf, drum de ţară. […] Era greu de acces ca mijloace de locomoţie, că trenul te ducea ca şi acum, până la Mangalia. Şi de acolo se mergea pe jos la 2 Mai, sau cu o căruţă. Sau pe urmă cu o maşină locală. Dar nu, erau căruţele la început. […] Ştiu că aveam probleme cu trenul. Luai un tren până la Constanţa, luai un alt tren până la Mangalia. Era un drum de acces greu. Cum vă spun, era o călătorie pentru venirea de la Bucureşti, era uşor dramatic. Că dacă te sculai târziu şi plecai târziu aveai probleme cu praful. Toată lumea se grăbea să o ia înaintea celorlalţi. Făceai tu praful! Egoişti. (râde) (8)