[2 Mai, înainte de 1990]

Existau rochiile de vară, de plajă, o parte dintre fete și le făceau singure, dar nu era, nu cred că era, nu-mi aduc aminte de ceva excentric în îmbrăcăminte. De fapt, era o lume extrem de liniștită, adică nu se întâmplau lucruri extraordinare în 2 Mai. (1)

Era de ajuns să ieşi din 2 Mai şi să intri pe străzile acestor staţiuni, ca să te simţi, ca să intri într-o aglomeraţie de neimaginat. Deci lumea defila, îmi amintesc precis, defila pe străzile asfaltate şi pe trotuare ca la o manifestaţie de 1 mai. Era ceva îngrozitor, te strecurai printre oameni, şi erau îmbrăcaţi cumva ca la Bucureşti, puţin mai colorat, şi căutând să iasă în evidenţă prin ceva. Deci erau totuşi la mare, căutau să iasă în evidenţă, dar nu reuşeau. Erau o magmă, cum ziceam noi, sindicalistă. Sindicatul era nomina odiosa. Dacă îl taxai pe unul de sindicalist era limpede ce vrei să spui despre el. Pe când dincoace, în 2 Mai şi în Vama mai mult, dar în Vama mergeam destul de rar, cu toate că era relativ aproape, în 2 Mai era multă dezordine. Chiar dacă era multă lume pe stradă nu simţeai că se duc toţi în aceeaşi direcţie, nu ştiu cum să spun. Fiecare îşi vedea de ale lui, conversaţiile se ţineau peste gard, la portiţă, pe şanţ. Treceai spre strada şcolii, traversai dincoace, era o mişcare haotică. Iar îmbrăcămintea era cu totul alta, în general erau, şi la fete şi la băieţi, lucruri largi, fluturate, nimic nu contura trupul. Erau fuste lungi şi creţe, gipsy, să spunem, erau aceste cămeşoaie care erau de două feluri, cămeşoaiele ţărăneşti cu „bună dimineaţa, naşule”, reinterpretate, revizitate şi purtate strict la 2 Mai, păstrate de pe un an pe altul. Sau începuseră să apară cămăşile cu iz african, de burnuz, de bubu. Repet, pentru fete părul lăsat pe spate, mai mult sau mai puţin pieptănat, flori în păr, scoici la gât, scoici pe braţe, pe degete, inele din pietre, culegeam pietre şi băieţii prin frecare piatră de piatră reuşeau să o găurească sau să-i dea o anumită formă şi pe urmă montată în sfoară sau în sârmă devenea bijuterie şi erau bijuterii-ofrande. Iar pentru băieţi, în afară de cămeşoaie, multe bărbi, plete, pe vremea aceea nu erau barbă şi tunsoare scurtă la păr, deci şi băieţii erau în mare parte pletoşi, dacă nu oricum cu părul mare. Pălării de soare foarte caraghioase. Fetele umblau cu turbane sau cu broboade legate în anumite feluri, fiecare mai special, iar băieţii aveau pălării de soare, nu erau şepcuţe sau pălăriile alea albe de soare, de vacanţă, ci pălării de soare care de care mai caraghioase. Unele erau pălării negre de fetru reinterpretate şi devenite pălării de plajă, altele erau pălării de soare împodobite: cu nasturi, catarame, scoici, la limita între artă manuală şi haz. De fapt era şi un fel de a face haz de tine însuţi, adică exista şi o notă de umor în felul de a te îmbrăca. (6)

[Vama Veche, înainte de 1990]

A fost întotdeauna o distincţie între vamaioţi şi doimaioţi. Cei care mergeau la 2 Mai nu prea mergeau la Vama şi invers. La Vama veneau în general ardeleni, pentru că aveau clujenii un fief, un fel de tabără, şi se uitau foarte urât la bucureşteni. Nu însemna că e, aşa, frontieră, dar bucureştenii, în marea lor majoritate, mergeau la 2 Mai. Şi Vama Veche era fieful clujenilor în speţă şi al ardelenilor prin extindere. […] Această „specializare” a început din momentul în care Universitatea din Cluj a avut o bază, o cantină, cu nişte priciuri şi aşa mai departe. Puteau să meargă studenţii acolo şi atunci, în timp, în jurul acestui nucleu, s-a exins împărţirea între ardeleni şi ceilalţi. (3)

Noi, în momentul în care spuneai „clujeni”, era altceva. Era altă lume, exista o graniţă acolo, imperceptibilă dar sensibilă. Ăia mâncau la cantină! Deci clujenii mâncau la cantină. Păi te duci în vacanţă să mănânci la cantină? Cantina pentru noi însemna mâncare la cazan, fiertură fără gust. Şi sunt convinsă că nu era aşa. Şi mâncat la mese lungi, pe bănci, cot în cot cu tot felul de vecini necunoscuţi. Asta presupuneam noi că e mâncatul la cantină. Noi mâncam ori pe plajă – nişte porcării pe care ni le improvizam noi, ori din când în când acei mititei depăşiţi la Musurete ori din când în când mai mâncam la gazdă, dar, cum spuneam, clătite cu muşte. Şi totuşi ni se părea că e cu totul altceva. Clujeanul… „Clujenii”, pentru noi, erau tot timpul la plural. Clujenii însemnau o oarece înregimentare. Erau ca o echipă, ca un batalion. Acolo era batalionul clujenilor. Habar n-aveam cum se distrează, nici acum nu ştiu, dacă mă întrebi nu ştiu cum se distrau, probabil foarte asemănător cu noi. Dar eram noi şi ei. De aia îţi spun că am călcat destul de puţin la Vama, mergeam pe plajă, niciodată nu ne-am dus în sat, nu ne interesa. Aşa încât diferenţele probabil că nu erau mari, dar noi le percepeam ca nişte diferenţe categorice. (6)

Aproape toți erau intelectuali, era o zonă intelectual-artistică. Era un soi de club închis în care aproape toți aveau legături foarte strânse cu lumea asta, dacă nu erau ei înșiși intelectuali. Și n-ar fi călcat în 2 Mai alt soi de oameni, pentru că nu se simțeau în largul lor, s-ar fi simțit străini și exluși din mediu. Dacă într-un sat toți se cunosc între ei, și noi ne cunoșteam aproape toți între noi. Mai ales că relațiile se făceau foarte rapid în 2 Mai, cunoștințele. (1)

Cei care veneau la 2 Mai erau în general, din câţi am întâlnit şi văzut, erau oameni cu un anumit nivel de cultură şi civilizaţie. Sau civilizaţie dacă vrei, în primul rând, şi cultură după aia. Care respectau nişte chestii de civilizaţie, de curăţenie, de scandal. Nu erau scandaluri, nu erau beţivii, decât localnicii, între ăştia care eram turişti nu prea i-am văzut beţivi. În prima perioadă erau artiştii care veneau acolo mai mult, erau tot felul de artişti. Nina Cassian, şi alţii, cunoscuţi, mai cunoscuţi, şi tot se lăudau gazdele cu artiştii. Cam asta ar fi fost în perioada `65 – `85 caracteristica celor care veneau la 2 Mai. Gaşca asta în care mergeam: era Octav Sava scriitor, autor de piese de teatru, cărţi; ăstalaltul, Miron Băltăţeanu, inginer şi el la un institut de proiectări. Nevastă-sa inginer constructor. Cine să-mi mai aduc aminte aşa? Bine, şi alte familii de profesori universitari. Adică nişte oameni de un anumit nivel intelectual şi de civilizaţie care căutau această… nu singurătate, ci lipsă de constrângere, de ordine, dar fără să facă dezordine. Adică dacă nu voiam să mă duc la cantina hotelului sau în hotel nu însemna că ne băteam joc şi mâncam tot timpul în cârciumi sau ne îmbătam şi nu ştiu ce. (9)

Nu era pe vârstă. 2 Mai şi Vama Veche s-au deschis cam în aceeaşi perioadă, prin anii `60, nu mai devreme, afară de ce spuneam, Balcic şi aşa mai departe, dar care a fost altă generaţie, în anii `50 s-a terminat tot şi s-a spart toată povestea, s-a rupt orice fel de continuitate… Prin mijlocul anilor `60, mai ales spre sfârşitul anilor `60, a început să fie reinvestit acest spaţiu. Întâi şi întâi 2 Mai şi apoi Vama. Într-un fel, aceste două localităţi au crescut împreună cu primii care au venit acolo,  cu pionierii, ca să zic aşa. Pe măsură ce veneau şi alţii erau asimilaţi şi se asimilau, adică se integrau într-un gen de spirit hippiot soft. Atunci între mine, care aveam deja cincizeci, şaizeci de ani, să zicem, şi ăla care abia a venit în anii `80 şi avea 17 ani, a venit aici pentru că îi plăcea această chestie. Eu mi-am păstrat bâzdâcurile, alţii au venit pentru că le plăceau aceste bâzdâcuri, deci nu erau diferenţe de vârstă. Diferenţe de vârstă au apărut târziu, pe la sfârşitul anilor `90, când s-a rupt toată povestea. (3)

E interesant că se vorbeşte mult mai mult despre Vamă. Pe vremea mea, să zic, deci până în `90, era 2 Mai, despre Vamă se vorbea foarte puţin. După `90 s-a vorbit mai mult despre Vamă pentru că generaţia tânără de după `90, în descoperirea lumii, n-avea ce să mai descopere la 2 Mai pentru că nu mai era plajă. Deci din motiv fizic. Şi atunci la Vama Veche era încă o plajă uriaşă. Noul val de după `90 s-a dus din motive din astea foarte fizice, repet, spaţiu, la Vama şi nu la 2 Mai. 2 Mai-ul a început să fie dezertat aproape, pentru că nu mai avea plajă. Şi atunci ei au descoperit acest fenomen 2 Mai – Vama, l-au descoperit doar la Vama. Şi în imaginarul colectiv al acestei generaţii Vama a devenit reperul, pentru că 2 Mai-ul oricum era o porcărie. Nu aveai plajă, nu aveai ce să faci acolo. Şi a început toată această dezvoltare a Vămii. Aici a fost cercul vicios. În momentul în care în Vamă au început să vină buluc tineri doritori de distracţie, de expansiune şi aşa mai departe, s-a creat o cerere de piaţă. Evident că a început imediat să apară şi oferta. Nefiind controlată, orientată, inteligentă, oferta a distrus exact această chestie. Deci într-un fel generaţia lor, fără să-şi dea seama şi fără să vrea, au distrus Vama. Prin supralicitare. În momentul în care ai un consum foarte mare, acel produs intră în inflaţie. E ceea ce s-a întâmplat la Vama. Drept care  generaţiile care deja au început să aibă copii, pentru care au nevoie mai ales de o curte, s-au mutat înapoi la 2 Mai. Şi acum este o ruptură generaţională. La 2 Mai ai familişti, la Vama ai nefamilişti, grosso modo. Şi în mare măsură pentru mâncat, dacă vrei să mănânci mai bine, mai serios, te duci acolo unde sunt yuppies, la 2 Mai se mănâncă mai bine. În timp ce la Vama, fiind mai tineri, mai fast-food şi aşa mai departe, poţi să mănânci rapid o gogoaşă, o nu ştiu ce, nu ştiu cum… Dacă eşti mai pretenţios sau o dată vrei să mănânci şi tu mai bine, de regulă ieşi în oraş la 2 Mai. Pentru că acolo e mai aşezat, s-a mai îmburghezit… 2 Mai-ul a devenit, după o perioadă de cădere totală, un reper pentru familişti, în mare măsură. Oameni  trecuţi de 35 – 40 de ani, care vor mai multă linişte, care au nevoie de curte pentru că sunt cu copilul de 2 – 3 ani, îl lasă în curte şi îşi văd de treabă. S-a păstrat turismul de curte mult mai mult la 2 Mai. Deci s-a refăcut o împărţire între cele două spaţii invers faţă de ce a fost înainte. Dar ele tot timpul au fost în dinamică, 2 Mai şi Vama Veche. (3)

[2 Mai, înainte de 1990]

Noi iniţal am stat la Tudoriţa. Tudoriţa şi mai nu-ştiu-cum, n-are importanţă, toată lumea ştia. Aşa se cunoşteau gazdele, pe numele mic. Tudoriţa era nevasta ciobanului Ilie, ciobanul satului, nea Ilie. Tudoriţa avea avantajul unei grădini foarte mari şi avantajul unei prispe adânci, prispă largă a casei. În general oamenii începuseră să-şi închidă prispele, dacă nu le şi desfiinţau. Le desfiinţau umplându-le cu [diverse lucruri], deveneau magazii şi te strecurai prin magazia prispei ca să intri în camera pe care o aveai la gazdă. Tudoriţa îşi păstrase prispa şi asta era ceva minunat, pentru că pe prispa aia ieşeau sau din prispa aia se intra în trei camere în total, deci acolo eram trei familii sau trei grupuri de prieteni, cu mesele puse pe prispă. Şi era ca şi când am fi avut o casă total pentru noi, cu prispă pentru ploaie, eram şi în aer şi în casă. Tudoriţa avea şi animale, erau oi, erau măgari, erau păsări, era o atmosferă foarte mişto. Cu dezavantajul că Tudoriţa era îngrozitor de murdară, şi aşa că era celebră prin faptul că mâncam clătite cu muşte. Numai la Tudoriţa se mâncau clătite cu muşte, dar noi ne învăţasem. Avea nişte roşii uriaşe în grădină şi noi le furam noaptea numai de plăcerea de a mânca lucruri furate. Deci noaptea furam roşiile alea uriaşe şi le mâncam cu mare plăcere şi târziu am descoperit că roşiile alea erau îngrăşate cu haznaua în care ne făceam noi nevoile, toţi turiştii. L-am prins într-o dimineaţă la patru pe nea Ilie care golea haznaua şi cu găleata zvârlea dejectele pe roşiile alea pe care le mâncam noi nespălate, furate. Deci cam asta era la Tudoriţa. Unu, mult jeg, şi doi, Tudoriţa era deosebit de beţivă. Aşa încât în afara momentelor când era amuzantă era cam năucă şi tot timpul riscai să dea foc la casă, să uite să gătească, mă rog. Era o viaţă destul de aventuroasă la Tudoriţa. Şi mult mai târziu, după vreo şase-şapte ani de Tudoriţa, timp în care am înnodat prietenii la cataramă cu colegi de şcoală generală şi de liceu Caragiale, pe care îi ştiam de la liceu dar cu care nu aveam nici un fel de relaţii şi datorită vacanţelor de la 2 Mai în care ne-am nimerit împreună am legat prietenii care ţin şi acum. Deci 2 Mai-ul e responsabil de treaba asta. La un moment dat ne-am mutat de la Tudoriţa, Tudoriţa chiar începuse să fie neutilizabilă, bea mult, avusese şi o soartă nefericită, una din fete murise, mă rog… ea o luase razna şi ne-am mutat peste drum, la Nuţi Călin. Care avea şi ea o casă în care avusese inteligenţa să păstreze prispa deschisă, chiar o prispă mult mai rudimentară decât a Tudoriţei, o prispă de pământ bătut şi cu nişte stâlpi de lemn şi cu asta basta, nu avea nici parapet, nici pazie[1], mă rog, o prispă mai mult tătărească, dacă vrei, lungă de tot, pe care ieşeau şase sau şapte familii. Deci avea şase camere pe prispa respectivă, pe care şi-a păstrat-o deschisă şi unde ne învăţaserăm, cam în aceeaşi perioadă mergeam cam aceiaşi oameni. Deci ştiam că ne întâlnim cu anumite familii la Nuţi în perioada respectivă. (6)

Am avut de la bun început o ţărancă, Tudoriţa Palelica, stătea pe Mihail Kogălniceanu, chiar pe şosea, foarte aproape de intrarea în 2 Mai. Tot graţie Ioanei am ajuns acolo toţi, tot grupul mare, eram vreo şapte, opt. Tudoriţa avea suficient loc, ne gătea ea şi trebuia să îi dăm bani pentru mâncare şi câteodată mai lua din alimentele noastre, pentru că era vremea în care aduceam absolut tot ce se putea aduce. Carnea, uleiul, zahărul, absolut tot-tot, fiindcă erau anii bine cunoscuţi ai foametei în România. Şi atunci plecam încărcaţi chiar cu de toate. (1)

În 2 Mai am stat o vreme la gazdă, nişte ani buni la gazdă după ce s-a născut fetiţa mea, în ’84, pentru că nu puteam să luăm la cort un copil mic. Deci, mă rog, patru – cinci ani am stat la gazdă, am stat tot timpul la aceeaşi gazdă şi era o legătură foarte marcată personal, adică gazdele erau ca un soi de protectori ai noştri. Mergeai tot timpul la aceeaşi gazdă, veneam cu cadouri de fiecare dată pentru gazdă din Bucureşti, uneori cadourile astea erau ulei, făină, zahăr, produse care lipseau. Dar nu avea caracterul unei simple relaţii comerciale. Măcar în aparenţă era un soi de relaţie de prietenie cu gazdele. (5)

Ăsta e tot farmecul şi ăsta e tot şpilul şi pentru Vama Veche şi pentru 2 Mai, că, faţă de restul staţiunilor unde practic nu aveai unde să te cazezi decât la hoteluri sau, mă rog, case de sindicat, ce mai era pe acolo, aici automat era ceea ce am numit eu (în studiul despre Vama Veche făcut de Vintilă Mihăilescu pt. „Salvaţi Vama Veche”) „turismul pe curte”. Deci la gazde, la localnici. Şi toţi, dar absolut toţi aveau gazdele lor. Te duceai o dată şi, dacă erai vamaiot sau doimaiot, păi zece ani, douăzeci de ani, treizeci de ani, cât stăteai pe acolo de regulă te întorceai la aceeaşi gazdă şi dădeai peste aceiaşi oameni. Era o chestie de socializare foarte puternică. (3)

[1] PÁZIE, pazii, s. f. Scândură (ornamentală) așezată vertical la capătul din afară al căpriorilor unui acoperiș cu streașină pentru a ascunde capetele acestora.

Primul caz în care s-a vorbit de comunităţi virtuale sau de mulţimi virtuale sunt turiştii. În momentul în care mergi la piramide, sau mergi în deşert la un raliu, trei săptămâni cu unul din Patagonia, cu un chinez şi un bulgar, după acele trei săptămâni sau trei luni sigur că ai o experienţă comună, ajungi chiar la anumite ritualuri comune şi simţi ca şi cum ai fi o familie. După care fiecare pleacă la el acasă şi s-a destrămat familia. Deci coexistenţa intensivă într-un spaţiu limitat şi pe o durată cât de cât semnificativă produce astfel de identificări, de sociabilităţi, dar trebuie să te gândeşti cum le numeşti. Pentru că şi aici e aceeaşi chestie. Ca turist stau măcar o lună într-un spaţiu unde fac doar anumite lucruri care sunt total diferite de ce fac de obicei şi sigur că ajung să simt chestia asta ca pe altceva, ca pe o diferenţă. Şi este o diferenţă. Şi încep să mi-o însuşesc. Dar ce înseamnă chestia asta trebuie vorbit cu multă grijă. (3)

[Vama Veche, după 2000]

Cred că atunci când se vorbeşte în momentul de faţă de o comunitate în cazul Vămii, termenul e folosit oarecum impropriu. Exista aşa ceva cu siguranţă în 2 Mai, exista cu siguranţă în Vama. De ce spun că e impropriu? Factorul esenţial al construcţiei acestor comunităţi nu era dat de nişte elemente impersonale, ci de realitatea nemijlocită că majoritatea ne ştiam unii pe alţii. Erau de regulă cam aceiaşi oameni. De fiecare dată când mergeam în campingul ăsta de textilişti cunoşteam cel puţin jumătate din oamenii de acolo. Ştiam că revin în anul următor. Şi în felul ăsta se construiau regulile, modelele de conduită. Lucrul ăsta a început să se spargă imediat după `90 şi e unul din factorii care au produs exodul către Vamă. Pentru că iniţial exodul a fost către 2 Mai. Şi iniţial a fost exodul celor care mergeau la campingurile din Neptun, din Olimp, din campingurile alea din pădurice din staţiuni. Care au venit cu cu totul alte reguli de comportament. Adică erau oameni care veneau cu televizorul de acasă, cu maşina de gătit, cu maşina de spălat, cu lucrurile astea. De regulă familişti. În ziua de azi, din punctul meu de vedere, există două staţiuni-localităţi Vama Veche. Este Vama Veche de luni până vineri şi Vama Veche de vineri până luni. Sunt două lucruri aproape complet diferite. Vama s-a deschis în primul rând pentru turismul de week-end şi ăsta este omorâtor pentru comunitatea cu pricina. (5)

Nu, la ora actuală nu se mai poate vorbi [de o comunitate]. Dar este un brand. Orice consum colectiv de brand comun dă o identificare, nu o identitate. Din acest punct de vedere sunt, şi o să fie mereu sau încă multă vreme, o serie întreagă de persoane foarte diferite care se identifică cu Vama şi cu a fi vamaiot. Nu mai ai o comunitate vamaiotă, care avea regulile ei, dar ai [un brand], tocmai pentru că între timp […] toate aceste lucruri s-au petrecut cu Vama, în majoritate şi ce e mai important s-au petrecut după `90, deci fac parte din această intrare într-o economie de piaţă. În momentul în care nu mai ai o comunitate dai un brand. Şi consumul acelui brand şi participarea la acel brand îţi dă un sens de „comunitate”, dar fără să mai fie vorba propriu-zis de o comunitate. Nu mai e vorba de o identitate vamaiotă ci de o identificare cu [Vama]. Dispare comunitatea şi apare identificarea, apare brandul. Şi dă bine. «Am fost şi eu la Vama, nu discut cu tine care n-ai fost la Vama.» (3)

Vechii doimaioţi, ca şi cei mai tineri dintre doimaioţi, merg acum în perioada de primăvară sau de toamnă. S-a schimbat mult structura. Vin oamenii cu copii şi oamenii mai în vârstă. Pentru că în rest a scăzut foarte mult numărul celor care vin să stea două săptămâni sau a celor care erau fericiţi, cum erau diverşi actori şi alţi posesori de meserii liberale, stăteau şi o lună, şi două luni. Închideau şi deschideau sezonul. Ăştia sunt pe cale de dispariţie, dar ei mai ţin 2 Mai-ul. În rest sunt aşa numiţii vichendişti, cum le zic gazdele. Care sunt oameni activi, oameni de 30 – 40 de ani care au mici afaceri sau slujbe de la care nu le convine să lipsească. Şi atunci îşi fac week-end-uri la 2 Mai. Şi am văzut o chestie foarte frumoasă de continuitate. La Rădiţa, de Sântă Mărie-Mică, deci începutul lui septembrie, a fost prima oară când restaurantul la Rădiţa de acolo din Golf, partea de terasă acoperită, fusese închiriată. De seara până dimineaţa, de o familie care şi-a făcut nunta acolo. Şi ce era frumos era că erau şi bunicii, care şi ei fuseseră la 2 Mai.  […] A fost foarte frumos, că i-a cazat pe invitaţi în sat, nunta s-a făcut pe malul mării, superb, lună plină… şi angajată Mambo Siria. Au chefuit ei toată noaptea şi a doua zi de dimineaţă eu eram cu nevastă-mea pe plajă, mai spre dig, spre pescărie, şi erau doar pescarii şi cu noi. Pescarii trăseseră şi ei un chef, că de Sântă Mărie Mică totdeauna au o sărbătoare a lor. Şi pe curba drumului, pe la ora unsprezece jumate, douăşpe coboară Mambo Siria cântând. A fost absolut superb, că de fapt s-au plimbat prin tot satul ca să-i scoale pe nuntaşi, să-i adune din nou să vină cu alaiul după ei. Şi au fript un berbecel. Dar povestea în sine asta e, că s-a creat o pătură care e deja a treia generaţie, din ce ştiu eu. Bunici, părinţi, copii de vârsta nunţii. Iar pe copiii acelor nuntaşi acum îi văd în Golf. (2)

Vamaiot – doimaiot până în `90 era acelaşi lucru. Diferenţa era mai degrabă dată de acest fapt, că clujenii aveau fief la Vama. Era întâmplător, absolut întâmplător Ardeal – Vechiul Regat. Rareori găseai ardeleni la 2 Mai şi munteni la Vama. Ca spirit era acelaşi lucru până în `90. Diferenţierile s-au făcut după `90 şi ele s-au răsturnat de câteva ori de atunci. La ora actuală […] Vama e de yuppies, nu e de tineret boem. E genul de spaţiu unde tinerii de corporaţii se defulează intensiv într-o zi, ajungi vineri noaptea cu maşina ta de firmă şi te defulezi programatic până sâmbătă la prânz, că după aceea trebuie să te întorci la firmă şi cu asta basta. Cam asta e genul de populaţie. […] Apropo de subculturi: dacă la început aveai grupuri care beau votcă şi ascultau muzica aia, alţii care beau bere şi ascultau muzica aia, la Stuf erau unii, acolo erau alţii, deci un fel de teritorializări din astea care erau relativ enclavate şi relativ autonome ca tip de muzică, ca tip de băutură, ca local, efectiv spaţii mai mult sau mai puţin de subculturi, la ora actuală ai fusion, ai mixturi, ai fluiditatea asta transculturi care se regăseşte în ceea ce beau oamenii. Adică cocktailuri. Îmi povestea un barman pe care îl ştiam eu de hă-hă, de pe vremea mea, care mai era încă pe acolo, se plângea, zice „băi, pe vremea noastră, ştiam că ăla bea votcă, ăla bea Săniuţă, ăla bea rachie, ăla bea vin şi acum toţi îmi cer tot felul de cocktailuri, de combinaţii.” Asta spune foarte mult. Amestecurile le găseşti şi în pahar dar le găseşti şi între oameni, s-a trecut la un fel de postmodernism foarte rapid, acest gen de fluiditate pe care o regăsim în toate actualele zise subculturi. […] Chestia asta a început să se scurgă, să se fluidizeze. Acelaşi lucru se întâmplă şi la Vama. Şi a devenit spaţiu de consum. Un fel de underground la modă, dacă se poate, un underground fancy, ceea ce e cam contradicţie în termeni. Că underground de aia se cheamă el underground, ca să fie underground. Ei, underground care e foarte la suprafaţă, care e foarte vizibil şi care e foarte trendy. Te duci să te vadă toată lumea că te joci de-a undergroundul. (3)

Vamaiotul „clasic”, ca să zic aşa, care voia să aibă un loc tihnit, neaglomerat, să aibă linişte,  nu zgomot, să-şi facă focul în faţa cortului şi care, de fapt, a fost vamaiotul emigrant din 2 Mai când a venit puhoiul peste 2 Mai, ăla e pe cale de dispariţie. În mod cert. Profilul actual al vamaiotului, mi-e greu să spun… Există un amestec de hippiotism tardiv, oarece punkisme, emoisme şi aşa mai departe, e un peisaj foarte pestriţ. (5)

Aici e marea fractură între vamaiotul tradiţional şi vamaiotul actual. Vamaiotul tradiţional, dacă vrei, venea în Vama tocmai pentru că nu vin alţii acolo. Vamaiotul actual vine pentru că vin şi alţii acolo. De asta spun că elementul trendy  e foarte important în momentul de faţă. Şi probabil Stufstock-ul a contribuit la chestia asta, din păcate. (5)

Cea mai veche amintire despre 2 Mai / Vama Veche este legată de prinţul Cantacuzino. Un locuitor din 2 Mai mi-a povestit că atunci când s-a făcut casa care acum e colonie de copii, casa aceea de piatră, pe malul mării, s-a făcut prin anii `30 tot pentru copiii României, dar a fost făcută de nişte Cantacuzini şi prinţul… un prinţ Cantacuzino, celebru pentru faptul că era aviator, îl ţinea minte lumea că ateriza la Vama Veche. Venea cu avionul de la Mamaia, ateriza la Vama şi se ducea la această vilă. Deci asta erau anii `20, cam aşa. (2)