În aceeaşi lucrare, Max Scheler realizează o tipologie a omului faţă de raportarea acestuia la valoare[1]. Astfel, oamenii se împart în „distinşi” şi „comuni”. „Distinsul” are o conştiinţă naivă a propriei valori, pe care nu o dobândeşte prin comparaţie cu alţii.  Acest lucru nu înseamnă că „distinsul” nu face comparaţii valorice între el şi alţii (teorie susţinută de G. Simmel), ci doar că sentimentul valorii este anterior comparaţiei. „Faptul că universul conţine mai multe valori pozitive îl umple de bucurie pe „cel distins” şi face ca lumea să-i apară mai dragă decât îi era înainte. Acest sentiment naiv al propriei valori, specific „distinsului”, nu este „compus”, să zicem, din sentimente deosebite ale valorii, din cele care vizează valorile însuşirilor, aptitudinilor şi predispoziţiilor sale individuale; mai curând se vizează iniţial însăşi fiinţa şi existenţa sa. Tocmai de aceea „distinsul” poate constata liniştit, prin comparaţie, că altcineva îi este „superior” în privinţa unei „însuşiri” sau a alteia, a cutărei „aptitudini”, ba chiar în privinţa tuturor aptitudinilor. Astfel sentimentul naiv al valorii existenţei sale – care nu trebuie demonstrat sau justificat mai întâi prin performanţe şi aptitudini pentru performanţe, ci cel mult „confirmat” de acestea – nu este diminuat.” (Scheler, 2007 : 28 – 29)

A doua tipologie rezultată din raportarea omului la valoare este tipul „comun”. Acesta îşi evaluează propria valoare prin comparaţie cu ceilalţi. Tipul „comun” se defineşte prin „[…] faptul că perceperea valorii proprii şi a valorii celuilalt se înfăptuieşte doar pe fundamentul perceperii relaţiei dintre valoarea proprie şi cealaltă şi că sunt percepute limpede numai acele calităţi ale valorii care constituie „posibile” valori de diferenţiere între valoarea proprie şi cealaltă.” (Scheler, 2007 : 29) Acest tip se poate împărţi în două subtipuri: tipul tare, comunul „arivist” şi tipul slab, comunul „resentimentar”. Dintre aceste două subtipuri, „arivistul” este interesant pentru lucrarea de faţă. „«Arivist» este mai degrabă cel pentru care a fi mai mult, a valora mai mult etc., într-o eventuală comparaţie cu alţii, devine conţinutul ţelului său, înainte de determinarea valorii pe care o poate avea lucrul respectiv; pentru arivist orice „lucru” nu e decât un prilej oarecare de a anula sentimentul apăsător de „a fi mai puţin”, care survine într-o astfel de comparaţie.” (Scheler, 2007 : 29 – 30) Subtipul arivistului stă la baza unei societăţi concurenţiale. Într-un sistem capitalist, banii devin principalul criteriu de evaluare a valorii, prin urmare „arivistul” îşi restrânge sensul la o definiţie mult mai simplă: să fii valoros înseamnă să ai cât mai mulţi bani.

În societatea românească post-revoluţionară tipul arivistului şi-a găsit reprezentarea prin tipologia „mitocanului”. Pentru savoarea definiţiei şi pentru parfumul epocii, îl voi cita pe Gh. Dumitraşcu – personaj pitoresc al perioadei – cu un text din Dilema: „Mitocănia ţine de democraţie! Nici o dictatură nu este mitocană! Dictatura are nevoie întotdeauna de o platoşă de legalitate, de seriozitate, de veston încheiat până la gât, de uniformă şi de servicii secrete! Numai democraţia îşi permite să fie mitocană, pentru că e democraţie! Democraţia înseamnă dreptul fiecăruia de a spune ce vrea şi la adresa cui vrea! Mitocăniile, în viaţa politică a României de azi, vin mai ales dintr-o direcţie: din partea celor cu bani! Probabil că mitocăniile vin de la Mitică din Bucureşti! Deci are şi ceva simpatic în ea! Poţi să priveşti mitocănia asta cu un rânjet care ripostează tot mitocăneşte, fie, dacă eşti dispus mitocăniei, cu dispreţ pentru mitocanii care vor să ne vândă ţara! Mitocanul n-are nevoie să fie cult, deştept, pentru că ce spune el are greutatea numărului de zerouri de dinainte de virgulă!” (Dumitraşcu, 1993)

Acest nou tip, al „mitocanului”, explică de ce oameni care nu aveau nimic de-a face cu „spiritul locului” au migrat masiv spre 2 Mai şi Vama Veche după 1989. Cum intelectualul se bucura încă de un mare prestigiu social, „arivistul”, care îşi defineşte valoarea prin comparaţie, voia şi el „să fie”, să se contamineze de acest prestigiu. Tot astfel se explică şi apariţia şi înflorirea a zeci şi sute de universităţi, particulare sau de stat. Acestea aveau menirea de a satisface pofta de statut a unui nou tip de îmbogăţit. În fine, această diferenţă de statut dintre intelectual – văzut ca persoană cu un statut important – şi tipul „comun”, prin varianta sa slabă, a „comun resentimentarului” – persoană care aspiră la statut fără a avea vreo îndreptăţire, prin urmare geloasă – , explică şi blamarea în masă a intelectualităţii, concretizată prin lozinca „noi muncim, noi nu gândim”.

[1] vezi Scheler, 2007 : 26 – 32

La o privire istorică, se remarcă o modificare fundamentală a „timpului sărbătorii”, văzut ca ruptură în timpul cotidian. Dacă pentru ţăranul român sărbătoarea era extrem de clar codificată, un anumit moment calendaristic implica obligativitatea unei anume sărbători, la omul modern timpul sărbătorii a luat forma concediului.

La începutul secolului XX ideea de concediu nu exista în mentalul colectiv. Muncitorii din agricultură nu aveau concediu; meseriaşii prea puţin. Înainte de primul război mondial, în Germania  90% din muncitori nu primeau concediu. Deşi în Anglia lucrurile stăteau mai bine, unii muncitori primeau concediu, veniturile mici îi împiedicau pe aceştia să facă turism. A vedea în aceasta o anomalie socială era ceva străin, mişcările sociale din epocă revendicau salarii, drepturi politice, condiţii de muncă mai bune, iar nu concedii.[1] Abia în perioada interbelică ideea de concediu îşi face loc în gândire şi, în scurt timp, concediul marchează viziunea dreptului muncii şi devine o necesitate, de unde până atunci era un lux.

În ziua de astăzi, cel puţin la nivelul societăţii româneşti, „timpul sărbătorii”, ba poate chiar cea mai importantă sărbătoare, a devenit week-end-ul. Această modificare explică afluxul fără precedent de turişti peste week-end în Vama Veche şi, într-o oarecare măsură, apetitul pentru consum al acestora. Sărbătoarea este scurtă, prin urmare trebuie consumată cât mai intens.

[1] „Nici măcar mişcările muncitoreşti nu vedeau aceasta: aici concediul nu se bucura de nici o prioritate, imperioasă era lupta pentru salarii, condiţii de muncă sau drepturi politice. Luxul unei călătorii în concediu se afla înainte de 1914 nu numai în afara orizontului material, dar şi în afara celui mental.” (Spode, Hasso în Frevert, 2002 : 105)

Sociologii s-au întrebat cum se continuă de-a lungul generaţiilor o sub-cultură specifică unui grup social. Pentru a răspunde, unii au folosit noţiunea de „socializare”, văzută ca însuşire a unui model exterior.[1] Folosit din anii `30, cuvântul „socializare” ridică întrebarea: „cum devine individul membru al societăţii sale şi cum se produce identificarea lui cu aceasta?” Această socializare se produce prin intermediul instituţiilor, în special a celor educaţionale.

În cazul Vămii Vechi, se poate vorbi de două astfel de instituţii. Una este reprezentată de „tradiţie”, de transmiterea pe cale orală a unui modus vivendi care s-a constituit în cultura 2 Mai / Vama Veche. Acest mod este văzut ca dispărut şi este nostalgizat valoric. O a doua este reprezentată de asociaţia „Salvaţi Vama Veche”, care, prin construirea brandului Vama Veche, impune anumite strategii de consum cultural şi anumite valori, dintre care cea mai importantă este diversitatea culturală. Această transmitere şi însuşire de elemente culturale poartă numele de aculturaţie.

Un fapt interesant în cazul Vămii Vechi îl constituie un fenomen pe care l-aş numi aculturaţie virtuală. Astfel R., 62 ani, îmi declară: „Să-ţi spun eu ce era cu Vama Veche. Oamenii mergeau acolo să bea şi să facă sex în grup. Am văzut la televizor, zicea Nina Cassian că dansa goală pe mese. Da, era un loc pentru intelectuali, că unde e multă minte e şi multă prostie. Nu era pentru noi, oamenii de mijloc.” În mentalul celor care nu frecventau locul, acesta căpătase un caracter obscen, în special prin faptul că la 2 Mai / Vama Veche se făcea nudism. Astfel D., 57 ani, deşi mult mai moderată ca R., îmi răspunde la întrebarea „Credeţi că acolo se făceau orgii?” cu „Păi, nu ştiu ce să zic, e posibil, dacă se expuneau în halul ăla…” Prezenţa în mentalul colectiv a aceastei idei despre Vama Veche ca loc obscen şi orgiastic este confirmată şi printr-o operă de ficţiune cu acţiunea plasată în Vama Veche: Romanul românesc pervers.[2]

Consumul de alcool în cantităţi mari este o altă caracteristică a imaginii zonei, care a devenit folclor. În terenul meu, am auzit următorul banc: „Vine un vamaiot la doctor. Doctorul îl consultă, îl ceartă că bea şi fumează prea mult şi apoi îi spune că are două veşti, una bună şi alta rea. – Cu care să încep? – Cu aia rea. – Păi, la cât fumezi, va trebui să-ţi extirp un plămân… – Şi aia bună? – Rămâne mai mult loc pentru ficat.”

Această cultură a excesului a fost însuşită de o parte a actualilor turişti din Vama Veche, devenind pentru ei o formă de continuitate. Şi-au însuşit astfel o imagine exterioară despre cultura 2 Mai / Vama Veche, ceea ce am numit aculturaţie virtuală.

[1]  Socializarea este „înţeleasă ca fiind procesul de integrare  a unui individ într-o societate dată sau a unui grup anume prin interiorizarea modurilor de gândire, simţire şi acţiune, cu alte cuvinte a modelelor culturale proprii societăţii sau grupului respectiv.” (Cuche, 2003 : 75)

[2] Ne suirăm pe mese şi începurăm să turnăm minunatul conţinut al paharelor şi sticlelor pe femeile care rămăseseră pe bănci. Paşadia, care stătea vizavi de mine, se lăsă pe vine în faţa vecinei lui de banchetă, o ridică pe umeri şi dădu o tură cu ea în jurul meselor. Câteva fete fugiră către apă, câţiva se luară după ele şi le puseră piedică şi le aduseră înapoi, acoperite de nisip. Un chelner de treabă plasă un butoi de bere pe o masă şi eu mă pomenii dedesubt, smulgând sutienul unei fete cu ţâţe triunghiulare şi cur generos. Mă muşcă sălbatic de încheieturile mâinilor şi mă rostogoli împreună cu ea sub şuvoiul de bere ce se revărsa rece din butoi. Aveam pula plină de nisip şi o pătrunsei dintr-o bucată şi ea izbucni într-un hohot colorat şi îl prinse pe Paşadia de pantaloni şi îi trase în jos. Paşadia se dezechilibră şi se prăbuşi împreună cu fata de pe umeri şi urmă o învălmăşire de picioare şi sfârcuri, şi coaie, şi degete. Eram vreo douăsprezece persoane care ne viermuiam printre bănci şi mese, fremătând nisipul îmbibat cu alcool. Am mai remarcat bărbia lui Pirgu înfigându-se hotărât în clitorisul rumen al unei fete. Şi ultimii stropi de bere scurgându-se din butoi. Pe scurt, un futai general fără milă. ( Vasilescu, 2005 : 59 )

În două din interviurile pe care le-am luat a apărut ideea că Vama Veche este o Românie în mic. Alexandru Pădurean: „Din păcate eu spun că ce se vede în Vama Veche e o parte din societatea românească, care mi se pare că în loc să evolueze spiritual, material şi aşa mai departe, eu cred că acum se diluează. Dar nu e spre o formă mai pozitivă, din păcate. Şi asta se vede nu numai în Vama Veche. Dar ea e un barometru, cum să spun, un indicator.” Aurelian Trişcu: „2 Mai – Vama arată la scară de microcosm acest macrocosm care ar fi ţara noastră, cu politica ei, cu situaţia ei, în care tot ce a fost vechi se dărâmă pentru speculă. Tot ce nu înţelegi din gesturile politice se limpezeşte deodată dacă te gândeşti la bani.”

Ideea apare ca adevărată dacă ne gândim la modificările sociale evidenţiate în acest capitol: schimbarea statutului intelectualului, schimbarea paradigmei plăcut / util, apariţia tipologiei „mitocanului” şi modificarea esenţială a „timpului sărbătorii”. Toate aceste lucruri reprezintă fenomene care s-au petrecut la nivelul întregii societăţi şi au fost reflectate în schimbarea satului Vama Veche. Trăsăturile lor generale pot fi descoperite, la nivelul întregii societăţi, prin studierea unui caz izolat şi concret; Vama Veche se constituie astfel într-un „tip ideal” în sensul weberian.

Vama Veche este, totodată, un „loc al memoriei” în sensul definit de Pierre Nora. Istoria se scrie sub presiunea memoriei sociale, care caută să compenseze anxietatea faţă de viitor prin valorizarea unui trecut care nu a fost trăit cu conştiinţa acestei valori. Un loc de memorie – care poate fi un loc situat geografic sau un pur construct intelectual – este acel loc pe care o comunitate îl investeşte cu afecte şi emoţii. Vama Veche este un astfel de loc, iar vamaiotul este cel care investeşte emoţie în loc, cel care valorizează pozitiv această memorie.

În privinţa identităţii există două mari teorii: cea esenţialistă şi cea constructivistă. Pentru esenţialişti, o comunitate are o esenţă care îi asigură permanenţa în timp, un set de proprietăţi care nu se schimbă. Această esenţă este comună tuturor membrilor comunităţii şi o individualizează, o diferenţiază de alte comunităţi. Esenţa este una dată, a priori. Pentru constructivişti această esenţă este una dobândită şi modificabilă, ea se construieşte.

Simplificând lucurile, putem spune că vechii doimaioţi / vamaioţi aveau o esenţă comună, care le definea comunitatea. Formarea acestei comunităţi a fost posibilă pentru că turiştii din 2 Mai / Vama Veche erau puţini; comunitatea s-a format în mod natural, a crescut în mod organic, prin acceptarea de noi membri care corespundeau celor deja prezenţi şi prin respingerea celor care nu corespundeau. Identitatea noului vamaiot s-a construit pe baza acestei esenţe pre-existente. Noul vamaiot – în termeni de tip-ideal – este cel care valorizează această esenţă şi se revendică de la istoria locului, asta neimplicând neapărat că o cunoaşte. Există deci o continuitate, o legătură peste timp?

Vechea cultură 2 Mai / Vama Veche s-a definit ca una intelectual-boemă şi artistică. Prezenţa a cel puţin trei librării şi a unui târg de carte în Vama Veche de anul trecut certifică existenţa unui apetit pentru cuvântul scris şi la vamaiotul de azi; în plus, artiştii stradali şi diversele forme de hand-made nu sunt altceva decât forme de artă contemporană. În acest sens, se poate vorbi de o continuitate.

Vamaiotul actual mai are ca legătură cu vechiul vamaiot şi o anumită formă de escapism cultural. Refugiul în subcultură, pe lângă o marcă a adolescenţei, este şi o alternativă la modelele culturale dominante. Se poate face astfel o paralelă, păstrând proporţiile, între „rezistenţa prin cultură” din perioada comunistă şi „refugiul în subcultură” de astăzi. Ambele reprezintă o formă de extragere din establishment, un anume soi de teribilism, de infantilizare. În ambele există o pregnantă componentă ludică, un joc de-a diferenţa, de-a „altă societate”. Vechii vamaioţi veneau la mare pentru a trăi iluzia libertăţii, a unui spaţiu fără reguli. Acelaşi lucru îl caută şi vamaioţii de astăzi; nu este vorba de un spaţiu de protest, de o anti-cultură, ci de căutarea unui spaţiu în afara sistemului. Se explică astfel mitul libertăţii Vămii, frază-fetiş care apare în discursul oricărui vamaiot: mitul libertăţii are nu doar forţa identitară a identificării cu un trecut, ci şi valoare de deziderat.

Dacă ceva a dispărut cu adevărat, acesta este turismul în Vamă ca formă de explorare, de evadare în sălbăticia naturii. Acest lucru nu mai este posibil, spaţiul s-a schimbat fundamental. Dacă vechii vamaioţi mergeau în natură sau într-o cultură diferită, ţărănească, spaţiul actual al Vămii Vechi este unul urban. Se poate specula că forma aventuroasă a vechiului tip de turism a fost înlocuită de aventura adolescentului care încearcă să supravieţuiască în Vamă fără bani; sunt totuşi lucruri foarte diferite.

Cea mai drastică modificare în rândul vamaioţilor este numărul lor. Dacă cei care veneau în trecut în 2 Mai / Vama Veche erau puţini, numărul celor care vin astăzi – căutând practic acelaşi lucru – este extrem de mare. Această diferenţă cantitativă duce la apariţia de diferenţe semnificative în rândul vamaioţilor; aspectul de cultură unitară al 2 Mai / Vama Veche nu mai este posibil în condiţii de inflaţie numerică. Acest lucru are două consecinţe importante: Vama Veche este percepută ca murdară simbolic[1]  de către vamaioţii mai vechi[2], prin continua răsturnare a unei ordini pe care ei au cunoscut-o şi au asimilat-o; în plus, este percepută ca murdară fizic, lucru cât se poate de adevărat în condiţiile unei infrastructuri incapabile să gestioneze un turism de masă. Acest tip de mizerie poate fi depăşit prin limitarea numărului de turişti şi prin dezvoltarea infrastructurii. „Murdăria simbolică” poate fi depăşită printr-o educare a culturii diversităţii. Ambele lucruri au fost încercate – cu mai mult sau mai puţin succes – de campania Salvaţi Vama Veche.

Mitul libertăţii Vămii şi-a îndeplinit scopul: există o idee despre ce ar trebui să fie Vama Veche. Cealaltă componentă a mitului, „Vama nu mai e ce a fost”, are şi ea un rol important, este mai mult decât un truism. Ea reprezintă continua investire cu sens a unui trecut în faţa nemulţumirii faţă de prezent, nemulţumire care este unul din principalele motive pentru care vamaiotul vine în Vamă. Dacă trecutul a fost perfect, înseamnă că o lume perfectă a existat. E necesar ca Vama să nu mai fie ce a fost, asta înseamnă că nu „aici” şi „acum” e lumea perfectă. Nemulţumirea devine astfel mai uşor de gestionat, lăsând loc de construcţie pentru viitor.

[1] „Aşa cum o înţelegem, murdăria este esenţialmente dezordine. Nu există aşa ceva precum murdăria absolută: ea există în ochii spectatorului. Dacă ne ferim de murdărie nu este din cauza unei frici laşe şi cu atât mai puţin a unei terori sfinte. Şi nici ideile noastre despre boală nu dau seamă de toată gama comportamentelor noastre de curăţenie şi evitare a murdăriei. Murdăria este o ofensă adusă ordinii. A o elimina nu este o mişcare negativă, ci un efort pozitiv de a organiza lumea înconjurătoare.” [Douglas, Mary, Purity and danger: an analysis of concepts of pollution and taboo, Routledge, Londra] ( Mihăilescu, 2007 : 29)

[2] Vechi desemnează aici o experienţă anterioară semnificativă pentru persoană, nu o distanţă în timp: vamaiot vechi e cel care a mai fost în Vama Veche şi consideră că a înţeles-o şi şi-a însuşit-o.

-, Anii `80 şi bucureştenii, Paideia, 2003

Cassian (1), Nina, Memoria ca zestre, vol. I, Cărţile Tango, Bucureşti, 2010

Cassian (2), Nina, Memoria ca zestre, vol. II, Cărţile Tango, Bucureşti, 2010

Chelcea, Septimiu (coord.),  Memorie socială şi identitate naţională, Editura I.N.I., Bucureşti, 1998

Cuche, Denys, Noţiunea de cultură în ştiinţele sociale, Iaşi, Institutul European, 2003

Dumitraşcu, Gh. (FDSN), Cum se manifestă mitocănia în politica românească… în Dilema, anul I, nr. 16, aprilie – mai 1993

Erikson, Erik H., Identity: Youth and Crisis, Faber & Faber, Londra, 1968

Eliade, Mircea, Sacrul şi profanul, Humanitas, (1956) 2002

Frevert, Ute, Haupt, Heinz-Gerhard (coord.), Omul secolului XX, Polirom, Bucureşti, 2002

Hoopes, James, Oral History. An Introduction for Students, The University of North Carolina Press, Chapel Hill, 1979

Mihăilescu, Vintilă (coord.), Limanu. Spaţii sociale şi dezvoltare locală în Societatea reală, vol. 3, Paideia, Bucureşti, 2005

Mihăilescu, Vintilă, Antropologie: Cinci introduceri, Polirom, Bucureşti, 2007

Mihăilescu, Vintilă, Sfârşitul jocului. România celor 20 de ani, Curtea Veche, Bucureşti, 2010

Panea, Nicolae, Zeii de asfalt, Cartea Românească, Bucureşti, 2001

Pleşu, Andrei, Era mai bine înainte… în Dilema, anul IV, nr. 162, februarie 1996

Pleşu, Andrei, Paradisuri artificiale în Dilema, anul II, nr. 82, august 1994

Pleşu, Andrei, Păcatele şi inocenţa intelectualilor în Obscenitatea publică, Humanitas, Bucureşti, 2004

Rădulescu, Pia, Veşti (bune şi rele) de vacanţă în România liberă, 7 iunie 1991

Ritchie, Donald A., Doing Oral History, Twayne Publishers, New York, 1995

Scheler, Max, Omul resentimentului, Humanitas, Bucureşti, (1961) 2007

Thompson, Paul, The Voice of the Past. Oral History. Third Edition, Oxford University Press, New York, (2000) 2009

Tîrcă, Miruna Maria, Poveşti de la 2 Mai. O istorie orală a zonei în Societatea reală, vol. 3, Paideia, Bucureşti, 2005

Vasilescu, Kiki, Romanul românesc pervers, Polirom, Iaşi, 2005

Vasilescu, Mircea, (Mai) este intelectualitatea o elită? în Dilema, anul I, nr. 11, martie – aprilie 1993

Zamfir, Cristian, Ce-i de salvat la Vama Veche? în Societatea reală, vol. 3, Paideia, Bucureşti, 2005

Interviu cu Nora Iuga publicat în revista Cultura, Nr. 344 din 12 Octombrie 2011

Merg in Vama Veche din 1997. Sunt paisprezece ani de atunci, dar mersul meu in Vama a devenit o „problema“ abia in 2010, când prima data m-am intrebat de ce merg astazi la mare doar in Vama, nu si pe restul litoralului? Cu alte cuvinte, ce anume are special Vama Veche? E ieftin. Hm, nu prea… Se face nudism. E adevarat, dar pentru nudism sunt si alte locuri, iar eu nu-s practicant al Freikörperkultur. Se merge cu cortul. Da, dar eu sunt o fire mai degraba comoda. Se asculta rock! E si asta un atu al Vamii, dar nu o defineste in totalitate.

Lucrurile pareau sa fie suficient de complicate, incât sa merite un studiu mai aprofundat. Cum tocmai imi dadeam licenta in studii culturale, am hotarât ca Vama Veche trebuie sa fie subiectul lucrarii mele. Pentru inceput am stat cât de mult am putut in vara lui 2010 in Vama, incercând sa observ si sa gândesc locul. Apoi, revenit in Bucuresti, am continuat cu o serie de interviuri cu vechi vamaioti si doimaioti – pentru ca a fost o vreme când cele doua sate de la malul marii, 2 Mai si Vama Veche, nu puteau fi gândite separat. Din interviul de fata puteti afla povestea 2 Mai-ului, asa cum a fost el trait de Nora Iuga. (Liviu Vasile)

Cum ati ajuns prima data in 2 Mai, cine v-a dus acolo?

Prietenii isi fac de multe ori daruri fara sa stie! Asa mi-a facut mie Gabriela Adamesteanu cel mai de pret cadou de care am avut parte vreodata: 2 Maiul. Ce Berlin, ce Paris, ce Venetie, ce Viena, ce New York sau Buenos Aires! – 2 Maiul a fost pentru mine tarâmul total, poate ca a fost ca Balcicul pentru Regina Maria. Singurul loc din viata mea in care libertatea si iubirea au incaput intregi, fara nici o arvuna, fara nici o tocmeala. Mai simplu nici ca se putea. Lucram de un an in acelasi birou la Editura Enciclopedica pe Victoriei. Gabriela era ca o zvârluga in rochita ei neagra, scandalos de scurta. Imi placea acest tip de nonsalanta la o fetita aparent atât de cuviincioasa. Ne-am imprietenit. Femeile tinere nu pot fi prietene fara sa isi faca una alteia confidente, cu atât mai mult ca avea tot timpul un caiet la ea in care scria proza, fireste. Nu aratase nimanui ce ascundea ea acolo… si mi-a dat sa citesc. Am fost entuziasmata, ceea ce nu e chiar o raritate in cazul meu, fiind convinsa ca am un Dumnezeu in mine, cum spune explicatia etimologica a notiunii „entuziasm“ sau Blaga, si mai frumos, „sa nu se simta Dumnezeu in mine un rob in temnita…“. Gabriela mi-a vorbit despre 2 Mai ca despre o insula a fericitilor, rezervat artistilor, boemilor si indragostitilor, unde se facea nudism si veneau turisti din tarile scandinave si Hippies. In aceeasi vara am plecat impreuna cu familiile la 2 Mai.

Ce va atragea mai mult la 2 Mai: refugiul in natura sau faptul de a trai peste vara intr-o alta cultura, intr-o cultura rurala?

Crezi, dragul meu, ca noi la o cultura rurala sau rustica ne gândeam, asta ne impresiona pe noi, doar nu plecam in vacanta sa exploram ca niste cercetatori avizi de cunoastere tinuturi exotice. Ne duceam la 2 Mai, in primul rând, fiindca era singurul nostru refugiu, o conclava a artistilor unde nu exista nici un fel de restrictie, nici ideologica, nici comportamentala, nici morala! La 2 Mai ziua se schimba cu noaptea, isi tineau una alteia locul; in zori când soarele abia isi smulgea zdrentele gri de pe ochi, te culcai gol-golut, pe o buza de nisip, lasându-te lins de valurile inspumate. Daca spalatul asta nu ajungea, faceai dus cu apa rece, seara la stropitoarea atârnata in curte deasupra lavoarului improvizat. Asta era toaleta inainte de petrecerile cu vodka si dans care se tineau non-stop, când in curte la Sultania, când la Ferugan, când la postas, vizavi de casa astronomului columbofil, unde am locuit pe rând: Gabriela, Marius, eu cu Nico si Tiberiu, Ada cu Toma, cred ca si Carmen Patac. Una dintre atractii era pescuitul; mergeam in capul satului, aproape de podul dinspre Mangalia, unde isi faceau veacul vaporenii si pescuiam guvizi, pe care ni-i prajeau seara gazdele noastre turcoaice, tataroaice sau lipovene pe plita, tavaliti in sare si usturoi. Erau deliciosi când Murfatlarul, tocmai scos din put, aburea in paharele desperecheate si noi spuneam bancuri cu Radio Erevan. Fara indoiala ca trecerea brusca dintr-un ambient urban, fie el si balcanic, intr-un peisaj paradisiac, cu visini si caisi pe buza ulitii, cu privata in curte, bâzâita de muste mari albastre, cu mersul prin sat, pe soseaua asfaltata, unde trecea autobuzul spre Vama Veche, numai in slip, sutienul nu era obligatoriu, doar palaria mare de pai or salul lung de matase in culori orientale, infasurat pe cap ca un turban… si ce farmec senzual emanau picioarele goale ale acelor femei, poete sau muze, cu unghiile lor sidefii pe nisipul ocru… ca niste scoici umblatoare. Nu, 2 Mai-ul nu era nici un fel de cultura, era o piata orientala, harbujii se rostogoleau pe uliti când trecea un Mercedes decapotabil si dintr-un pick-up dat la maximum se auzea „Rasputin, Rasputin, the russian sex machine…“

Care era programul unei zile obisnuite la 2 Mai?

Cum spuneam era greu sa te scoli la opt, daca te culcai la sase… mai simplu era, când iti faceai somnul, gol, scaldat de valurile marii sub clar de luna. In general „frumoasele noptii“ apareau pe la zece cu setterii irlandezi, cu boxerii, nu, barzoi n-am vazut, poate doar la Regina Maria, in alt veac. Femeile se dezbracau lenes, cu miscari lascive, prelungeau curiozitatea privirilor, isi puneau partenerul sa le unga cu fel de fel de iruri parfumate si citeau „Valurile“ sau „Cuvintele“ sau chiar „Jocul cu margele de sticla“ pâna adormeau. Barbatii se jucau in grupuri, isi aruncau inelele de cauciuc unul altuia si racneau ca salbatecii, Nae Prelipceanu se lua la intrecere cu Tiberiu, baiatul meu, si inotau in larg pâna nu se mai vedeau; daca nu era bietul Ulici sa ma incurajeze si Elena Stefoi sa mi-l gaseasca jucând carti cu niste turisti straini pe dig, puteam sa ramân definitiv in raiul acela… Nino nu iesea de sub cortul improvizat pentru ca soarele parca numai pentru el scotea flacari pe nari si pâna seara barbatul meu se transforma intr-un rac fiert, asa ca prefera sa faca o partida de sah cu Robescu – parca erau Fischer cu Karpov – , in timp ce eu ma uitam la soldatii aia, obligati sa stea ore in sir in picioare, in uniformele de postav, inchise pâna la gât, acolo sus, pe dâmbul abrupt, iscodind din spatele tunurilor masa de trupuri goale care li se ofereau nonsalant privirii. Prânzul, cum spunea Dan Laurentiu, il luam la „Dobrogeanu Gherea, unde-si bea Lorantus berea“ sau la Musurete, cu cel mai grozav gratar din lume… si seara, dupa rasaritul lunii, o luam de la capat.

A fost 2 Mai-ul un spatiu boem? Cum ati defini boema de atunci?

Cred ca din ce am povestit despre 2 Mai pâna acum reiese ca bohema – o boema cuminte – era dimensiunea lui definitorie. Si cum boema nu se poate desparti de arta, inseamna ca acolo se pastrase un fel de Olimp, uitat anume intr-un ungher de infern, ca daca era undeva, in Italia sau in Franta, ar fi fost un fel de Saint-Tropez si n-ar mai fi avut nici un haz. Imi amintesc unele scene. Au trecut patruzeci de ani de atunci. Parca o vad si acum coborând dintr-un autocar sosit de undeva, de prin Scandinavia, o femeie tânara foarte inalta si foarte supla, intr-o rochie larga ca un abur, sub care briza marii isi facea de cap cu trupul ei gol. Parul blond, platinat, ii cadea pe umeri si pe spate. Mergea desculta, clatinându-se, avea o bratara de scoici prelungi, sidefii, la glezna, ochii ei verzi nu se puteau prinde de un contur fix. Totul se clatina odata cu ea… ne uitam fascinati la aratarea aia superba, pe atunci habar n-aveam cum e când te droghezi. Alta scena. Seara pe la opt, zgomote infernale de motociclete venind dinspre plaja. Dam fuga pe ulita spre mare ca-n copilarie când venea tiganu’ cu ursul. Pe intinderea de nisip, un foc mare; vâlvataile dansau in aerul albastru si de jur imprejur un cerc de tineri, baieti si fete, in haine albe cu flori in plete, culcati unul pe genunchii celuilalt, cântând din gura si la chitara, ore si ore in sir, pâna la ziua. Ce liturghie! Sau alta scena: ne intorceam dupa noua seara de la Vama Veche pe plaja spre 2 Mai. Un cort mic, saracacios, peticit. El, un tânar de vreo 17 ani, spalacit si foarte slab, cântând la muzicuta in fata cortului, ea micuta, cu sexul nedefinit, spalând in valuri o tigaie si câteva linguri. Nu stiu de pe ce pamânt or fi poposit aici ca nu vorbesc… intunericul se lasa mai repede decât o cortina de teatru; intunericul e un pat adânc, nesfârsit.

Se poate vorbi de o miscare hippie româneasca la 2 Mai?

Nu cred ca e adecvat termenul de miscare „hippies“, cel putin la noi, mai curând e vorba de o „stare“, asa cum si romantismul ramâne vesnic determinant pentru tipul POET, hippiesmul s-a manifestat aici, gasind o audienta entuziasta, atât la onirici, cât si la optzecisti, ca si Beatles-ii, unde regimul, cu toate mijloacele lui represive, nu prea avea cum sa ne opreasca bucuria contaminarii.

Va amintiti figuri pitoresti, personaje anume?

Acolo unde e boema nu se poate sa nu existe si tipuri pitoresti, personaje aparte; vreau sa mi-i readuc in ochi si mi-e greu sa le recompun chipul. In afara de Nina Cassian, pe care am vazut-o acum vreo trei ani la New York, toti au ramas in mintea mea, cum erau la 2 Mai. Parca il vad pe Virgil cu Nina pe ringul de dans de la Dobrogeanu, dansând pe o melodie turceasca, lasciva, din buric si pe urma facându-si numarul celebru „Solo Nijinsky“ in aplauzele tuturor. Succesul nu se mai sfârsea pâna catre ziua, tulburând linistea viligiaturistilor, incât ne-am pomenit odata cu dubita Militiei din Mangalia care l-a dus in toiul noptii tocmai la Centru, la Constanta, de unde i s-a dat drumul a doua zi, fiindca un om in stare de ebrietate nu stie ce face. La 2 Mai nimic nu se lua foarte in serios; as indrazni sa spun ca acolo era mult mai multa libertate decât in Paradis, fiindca nimeni, zau, nu avea vreun interes sa guste din „marul cunoasterii“. O aparitie interesanta era Mihai Ursachi, cu ochii lui aposi de peste si cu palaria de pai cu boruri mari. Daca marea ar fi fatat ca o catea uriasa si inraita, cred ca Ursachi ar fi fost puiul ei, se potrivea grozav in locul acela. Se intorsese de la New York, nu-i placuse acolo. Nici mie! Rar am vazut un om mai indragostit de singuratate si probabil mai indragostit de sine. Când iti vorbea aveai mereu senzatia ca inveti. Era departe de a fi un pedagog, dar stia „viata“, multa viata. Si Tudor Topa – o, dragul de Tudor, cel mai tânar din grupul Genu Ghelber, Radu Caplescu, mai erau vreo doi, unul armean foarte frumos, le-am uitat numele. Toti s-au dus demult. Tudor Topa nu vorbea decât cu Nino al meu care nu prea vorbea cu nimeni, cred ca i se parea risipa de cuvinte o usuratate mai mare decât risipa de bani… dar Tudor vorbea, mai ales, cu pescarii lipoveni la o vodka care nu se mai termina ore si ore in sir, fiindca, zicea el, oamenii naturali au mai multe de dat pe care noi nu le stim, decât aia care se falesc numai cu adevarurile altora… da, era un Paradis, fara indoiala, când aparea, catre sfârsitul lunii August, barca alba personala a farmacistului septuagenar din Timisoara, aducând-o, in sfârsit, pe blonda si durdulia silfida sexagenara, asteptata cu ardoare in fiecare vara, intru regenerarea la nesfârsit al celebrului cuplu de indragostiti „Romeo si Julietta“, cum ii botezasem noi, amuzându-ne copios pe seama lor si admirându-i deopotriva. Era un Paradis, fiindca toti ne iubeam, toti eram frumosi si tineri, timpul nu exista si unde nu e timp nu e nici politica… vai, si nu murise nimeni! Timpul ramânea in orase, unde mergeam la serviciu, semnam condica de prezenta, eram concediati, ne aflam pe liste negre si nu mai aveam voie sa scriem.

Care era relatia doimaiotilor cu autoritatile vremii?

La 2 Mai, in afara de ridicarea lui Virgil, noaptea de la Dobrogeanu cu duba, pentru tulburarea linistii publice, nu-mi amintesc, pe parcursul a zece ani, cât am fost eu, vara de vara, in vacanta in satul asta de pescari, devenit legendar, ca regimul sa fi intervenit in forta impotriva acelei boeme cam „cosmopolite“, dar ce se intâmpla, in tot acest timp, prin Cancelariile bucurestene, nu pot sa stiu. Intâmplarea a facut ca si perioada de inflorire a 2 Maiului sa coincida cu perioada de lumina din anii terorii comuniste, intre 1964 si 1971, dupa care am pornit-o urât pe tavalug in jos. Tot la 2 Mai am apucat ziua memorabila când tancurile tarilor din Pactul de la Varsovia au invadat Praga, cu exceptia noastra. Atunci si Paul Goma si Richard Wagner s-au inscris in Partid – pe vremea aia inca mai credeam…

Imi povesteati ca se facuse o clasificare a populatiei din 2 Mai: doimaieni, doimaisti si doimaioti.

Sigur, nu era o ierarhie oficiala; totul la 2 Mai era joc. De altfel si poezia era joc. Eram fericiti si „ludicul“ era rege. Cuvintele se jucau si ele. Lorantus, alias Dan Laurentiu, facea mici versete: „La Athenée Palace unde mie imi place“ sau „Numai sângele albastru ne mai scapa de dezastru“ sau „Nora, fii te rog mai sobra, nu frivola ca o cobra“. Asadar tot in joaca am impartit populatia sezoniera a 2 Maiului in trei categorii sociale distincte: a) Doimaienii, astia erau localnicii, impartiti la rândul lor pe etnii: turci, tatari, lipoveni, bulgari sau români. b) Doimaistii – parvenitii snobi, veniti cu masinile proprii de la oras sa caste gura la artisti si eventual sa se pozeze cu ei. c) Doimaiotii – adevaratii, cei vechi, cei credinciosi locului pâna la capat – ctitorii, cei care inca se roaga, cine stie din ce vazduhuri, la acea biserica, ramasa ani in sir fara cupola, fiindca popa a baut banii; asadar cei care duc 2 Maiul cu ei si pe cea lume, astia au fost si ramân Doimaiotii. Eu nu exist in Istoria Literaturii Române, dar aud o voce inauntrul meu care imi spune ca in istoria nescrisa inca a Doimaiului o sa ramân, ce distinctie mai mare sa-mi doresc?