Despre 2 Mai se vorbeşte şi în Anii `80 şi bucureştenii, volum realizat de un grup de cercetători de la Muzeul Ţăranului Român. Articolul din carte descrie în special personaje din galeria de celebrităţi a 2 Mai-ului.

„Figura emblematică a 2 Mai-ului era Dan Hurmuzescu. Trecut de 80 de ani, cu barba albă şi cu nelipsita-i pipă în gură, acest fost magistrat, cu 14 ani de puşcărie politică în spate, era preferatul tinerelor fete care erau încântate (şi mândre) să-l ducă de braţ seara pe strada principală din 2 Mai. Avea un corp care-i trăda vârsta dar, în fiecare dimineaţă la ora 6, făcea gimnastică gol, după care înota 200 – 300 m în larg. Seara stăteam în fund, pe gardul gazdei lui şi-l priveam cum prepara singur o ţuică infectă de corcoduşe, pe care, apoi, o beam cu toţii cu plăcere şi eram încântaţi de povestirile lui. Era un tip absolut fermecător. A murit la restaurantul „Dobrogeanul”, într-o seară rece de 14 iulie (1983, parcă), înecat cu o bucată de friptură. Din păcate, n-a fost înmormântat la 2 Mai, unde i-ar fi făcut, cu siguranţă, plăcere. (Michaela Verona intervievată de Petre Popovăţ)

Alt personaj celebru din 2 Mai era Dan Constantinescu (soţul Elei Zeller, multipla campioană de ping-pong). El venea, singur, la începutul lui iunie şi stătea până la sfârşitul lui septembrie, când pleca în Deltă… La cortul lui se adunau cu toţii la o votcă sau o bere rece, scoasă din „răcitor” – o cutie îngropată în nisip, cu gheaţă adusă de la Mangalia, de la laboratorul de cofetărie. (Gheorghe Verona intervievat de Petre Popovăţ)

În sfârşit, bucureştenii se învârteau şi în jurul celebrului Vania, un pescar lipovean din localitate, un fel de Rasputin, dacă ţinem cont de performanţele sale etilice şi sexuale. Ziua era înconjurat de bărbaţii rezistenţi la băutură, dar noaptea, pe fereastra lui săreau multe doamne din Bucureşti, inclusiv o celebră poetesă. Se spune că ar fi murit tăiat, ca într-o pagină de Panait Istrati, de alţi săteni, geloşi pe succesele lui.

P.S. În ultima clipă, am aflat că a fost doar o alarmă falsă. Vania trăieşte – şi trăieşte, încă, aşa cum îi place lui. (Petre Popovăţ)” ( Anii `80 şi bucureştenii, 2003 : 212)

Vama Veche apare evocată în memoriile Aurorei Liiceanu (psiholog, 69 ani), în special pentru ruralitatea locului.

„Am fost mulţi ani la Vama Veche, pe vremea când erau doar vreo treizeci şi trei de case. N-am dorit prea mult confort. Gazda mea nu avea lumină electrică, cred că era singura din sat care nu avea. Avea vreo cinci camere de închiriat, partea bună a casei, şi în fiecare an îi duceam Jecolan, o cremă care să-i vindece rănile dintre degete făcute din cauza spălatului cearceafurilor cu sodă. Nu putea să-şi cumpere maşină de spălat rufe pentru că nu avea lumină electrică.

Ne simţeam bine, stăteam în livadă, sub un corcoduş, şi ea ne povestea ce se întâmplă în sat. Ne ruga să păstrăm în oliţele de noapte pipiul copiilor şi / sau al adulţilor – deşi şi unii, şi alţii cam făceau pipi noaptea în curte, fiind doar lumina lunii – ca să-l toarne ea la poartă şi la gardul ce-o despărţea de vecini, împotriva farmecelor. Părea că vecinii erau cei mai periculoşi. Seara, spre ora şapte, ne organiza în curte. Stăteam cuminţi, adulţi şi copii, cu ochii la o cucuvea care se afla pe acoperiş. Era un ritual care ne prindea pe toţi. Trebuia să o convingem prin vorbe pe cucuvea să nu ne aducă nenoroc a doua zi. Era o atmosferă magică, care ne cuprindea pe toţi şi nu ştiu cum se făcea că nimeni nu respingea convingerile gazdei. Umblam cu picioarele goale, plecam la plajă desculţi şi după câteva zile nu mai simţeam, când mergeam la plajă, mărăcinii de pe câmpul dintre casă şi mare.

Astăzi toată această vrajă s-a dus. Vama Veche a devenit un Corso, plin de oameni lipsiţi de orice respect pentru o tradiţie frumoasă, pentru o relaţie cu marea şi nu una cu alţi oameni, oameni gălăgioşi, suficienţi, puşi pe distracţii în care se simte efortul de a te simţi bine şi nicidecum ceva autentic. Pentru mine, Vama Veche a fost o ieşire din lumea din care veneam, o trecere în altă lume, fără a le compara. Trăiam, pur şi simplu, diferenţa, ca în Maramureş.” (Liiceanu, 2009 : 129 – 130)

 „Probabil că mulţi tineri sunt obişnuiţi cu confortul modernităţii şi nu ar putea avea profesiuni care-ţi cer să stai fără apă caldă, fără televizor, fără magia tehnologiei, fără confort. Sau nu pot suporta mizeria şi primitivismul cotidiene ale unor comunităţi. Deşi [fiul meu] a petrecut multe vacanţe la Vama Veche, unde nu aveam lumină electrică, nu aveam decât o fântână, un WC rudimentar, unde umblam desculţi şi locuiam într-o cameră mică, la uşă cu o perdea de tifon, ca să nu intre muştele, în care, când ne întorceam de la plajă, găseam un ou în pat, lăsat de o găină obişnuită să facă ouă în acea cameră mică, pentru că acolo stăteau iarna Matriona şi Vasile, gazdele noastre, împreună cu câteva găini. El s-a dezobişnuit uşor de această viaţă prea rustică.” (Liiceanu, 2009 : 142)

„Este drept, [fiul meu] nu mai era mic ca atunci la Vama Veche, când vedea altfel lucrurile. Sau poate nici nu le observa sau poate nu avea termeni de comparaţie. Atunci se bucura să se urce în căruţa lui Vasile, care purta cu mândrie o bluză verde de plastic, de damă, cu pense peste pectorali, lăsată de vreo turistă, şi să plece la Mangalia cu saci cu pâine uscată aruncaţi cum se nimerea în căruţă. Vasile ducea pâinea uscată la rude, care aveau şi ele animale de crescut. Atunci, traversa satul 2 Mai în căruţă, lângă Vasile, şi nu se ruşina defel când unele cunoştinţe se urcau făloase în maşinile lor, fie Lada, fie Dacia. Nu i se părea nici ciudat faptul că tatăl unui cunoscut artist bucureştean, care locuia în satul Limanu, vindea corcoduşe verzi în căniţe la piaţa din 2 Mai. Nu înţelegea, însă, că nu făcea acest lucru pentru bani, ci pentru a fi între oameni. Acest tată avea o casă minunată, veche, cu o prispă plină de muşcate, cu o privelişte atât de neasemuită pentru un citadin. Odată, am fost la el cu fiul său, căruia tatăl a dorit să-i dea ceva. Eram într-o magazie deschisă, ca o terasă. A pus o roată uriaşă de ceva gălbui, pe care voia să o taie. În timp ce o tăia, au venit câinii din curte şi mâncau rumeguşul care se făcea în cursul tăierii. Eu i-am spus mirată: „Vai, aceşti câini mănâncă săpun!”, iar el s-a uitat la mine cu o expresie imposibil de definit şi mi-a spus: „Nu e săpun, e caşcaval!”. M-am chircit de umilinţa necunoaşterii, de lipsa mea de cunoaştere a vieţii rurale. El nu era răutăcios, ci doar înţelegător. Cei de la oraş confundă lucrurile.” (Liiceanu, 2009 : 143)

Am găsit totuşi scurte descrieri ale 2 Mai-ului în memoriile Ninei Cassian, personaj emblematic al locului, descrieri pe care le citez mai jos, în continuarea demersului de istorie orală, demers în care se încadrează datorită caracterului lor memorialistic.

Nina Cassian (poetă, scriitoare, compozitoare, 86 ani): „Satul 2 Mai şi Sinaia sunt fără îndoială localităţile providenţiale pentru mine, în care a prins viaţă majoritatea lucrărilor mele.

2 Mai, sat de pescari, situat la 5 kilometri de graniţa bulgărească, a fost, timp de peste două decenii, decorul vacanţelor mele de vară. După transformarea Mangaliei, locul preferat al pictorilor (moscheia şi turcoaicele fac parte din celebre tablouri aparţinând patrimoniului culturii române), într-o rezervaţie militară, ulterior bază de submarine sau aşa ceva, boema s-a mutat la 2 Mai. (Aşa cum Mangalia i-a urmat Balcicului…). La început, fiind nevoie de o autorizaţie specială pentru a pătrunde acolo, eram foarte puţini pe plaja imensă (Vasile Dumitrescu, datorită căruia puteam fi şi noi prezenţi, Jebeleanu, Mihnea Gheorghiu). Goi şi fericiţi eram, Ali şi cu mine, auriţi de beatitudinea dragostei noastre în creştere.

Populaţia 2 Mai-ului număra, în partea ei cea mai pitorească, pescari lipoveni, veniţi, dacă nu mă-nşel, în urma persecuţiilor religioase din Ucraina, pe acest ţărm mai primitor – cum nu i s-a părut deloc Tomisul exilatului Ovidiu! Roşcovani şi bărboşi, mari consumatori de votcă, ba şi de spirt medicinal, prezenţa lor spectaculoasă, obiceiurile şi graiul lor colorat aparţineau, împreună cu nisipul, cu marea şi cu peştii, magnetismului acestui sat, lipsit de confortul, dar şi de convenţionalitatea localităţilor balneare obişnuite.

Aici, în 1956, după ani de deformări şi de secetă poetică datorată dogmatismului pustiitor, am reintrat în poezie încercând să-mi regăsesc energia inspiraţiei cu care am debutat, acest entuziasm al regăsirii de sine continuând pe durata a circa şaptesprezece ani (în timpul cărora am părăsit – cu efecte dramatice – muzica).” (Cassian (1), 2010 : 87 – 88)

„El [Nicolae Ceauşescu] a început să se considere şi a cerut să fie considerat cu adevărat Domnitorul, în descendenţa marilor figuri ale neamului. Ca o consecinţă concretă, după ce i-a expulzat pe scriitori şi artişti din temporarele lor reşedinţe de creaţie, şi-a apropriat şi continuă să-şi aproprie castele şi palate, de la Sinaia sau de aiurea. Tot în urma unei fluturări dezordonate de mână pe podul care desparte Mangalia de 2 Mai, a dispărut o uriaşă bucată de plajă şi s-a născut un mare şantier naval, unde s-a lucrat doi ani, printre altele, la un vapor aşa-numit „naţional”, care s-a dovedit a fi o foarte luxoasă navă prezidenţială. […] Astfel, ca un caz particular, mi-au fost şi mie afectate decorurile în care m-am exercitat creator – dar nu şi amintirile.” (Cassian (1), 2010 : 89)

„O pasăre mică ţopăie în apropiere. Stau pe bancă, afară, în aceste lungi zile şi un aer abia răcoros îmi înfăşoară picioarele. Mă pregătesc pentru un scris lung şi bun.

E un joc de frumoase culori în jur, mare, linişte, mare, transparenţă, păsări. […]

Timpul trece vertiginos în singurătate. Câteva poezii, câteva pagini de proză. Plajă şi înot, somn şi mers – asta-i tot.” (Cassian (2), 2010 : 155)

În fragmentul de mai sus se remarcă ceea ce aş numi esenţa 2 Mai-ului, aşa cum a apărut din povestirile interlocutorilor mei: preocupări intelectuale într-o natură liniştită, propice creaţiei şi contemplării. În acest cadru apar cei ce vor fi numiţi mai târziu „mitocanii” (fragmentul de mai jos e scris de Nina Cassian în august 1970):

„El, chimist. Ea, nu ştiu ce. Nu le mai ţin minte numele. Au sosit, cu două odrasle feminine, în binecuvântata curte a babuşcăi (gazda Ninei Cassian, n.m.). Au pus la maximum două magnetofoane cu programe diferite: când am protestat – de fapt, prietena mea, Rodica Sfinţescu, le-a cerut să se potolească – cucoana a spus: „Dacă vrea să lucreze, să se ducă la Casa de creaţie!” Vorbeau cu franţuzisme, erau pasămite de familie bună.” (Cassian (2), 2010 : 157)

Literatura pe subiectul Vama Veche / 2 Mai este practic inexistentă. Semnificaţia acestui fapt este cu atât mai interesantă cu cât într-o vreme 2 Mai-ul strângea toată elita intelectuală a ţării: „Nu puteai să lipsești din 2 Mai dacă făceai parte din crema intelectuală, nu aveai cum să rămâi pe dinafară.” (Şerban Anghelescu) Deşi „trebuie scrisă o carte numai despre legende şi poveşti despre localnici şi despre oamenii care vin la 2 Mai” (Paul Drogeanu), nu s-a găsit încă scriitorul care să o facă. Acest lucru poate să însemne că 2 Mai nu a fost conştientizat ca un fenomen, în percepţia oamenilor care mergeau acolo locul era pur şi simplu un spaţiu de vacanţă; cu farmecul său, diferit de al altor locuri, cu specificul său, dar atât. În plus, în ultimii ani, 2 Mai-ul şi-a transferat popularitatea către mult mai expansiva Vamă Veche, devenită subiect-vedetă pentru media.

Liviu Papadima: „Nu sunt sociolog, antropolog. Dar cred că atunci când se vorbeşte în momentul de faţă de o comunitate în cazul Vămii, termenul e folosit oarecum impropriu. Exista aşa ceva cu siguranţă în 2 Mai, exista cu siguranţă în Vama. De ce spun că e impropriu? Factorul esenţial al construcţiei acestor comunităţi nu era dat de nişte elemente impersonale, ci de realitatea nemijlocită că majoritatea ne ştiam unii pe alţii. Erau de regulă cam aceiaşi oameni. De fiecare dată când mergeam în campingul ăsta de textilişti cunoşteam cel puţin jumătate din oamenii de acolo. Ştiam că revin în anul următor. Şi în felul ăsta se construiau regulile, modelele de conduită.”

Vintilă Mihăilescu: „Nu mai ai o comunitate vamaiotă, care avea regulile ei, dar ai [un brand], tocmai pentru că între timp […] toate aceste lucruri s-au petrecut cu Vama, în majoritate şi ce e mai important s-au petrecut după `90, deci fac parte din această intrare într-o economie de piaţă. În momentul în care nu mai ai o comunitate dai un brand. Şi consumul acelui brand şi participarea la acel brand îţi dă un sens de „comunitate”, dar fără să mai fie vorba propriu-zis de o comunitate. Nu mai e vorba de o identitate vamaiotă ci de o identificare cu [Vama]. Dispare comunitatea şi apare identificarea, apare brandul. Şi dă bine. «Am fost şi eu la Vama, nu discut cu tine care n-ai fost la Vama.»”

Liviu Papadima: „Aici e marea fractură între vamaiotul tradiţional şi vamaiotul actual. Vamaiotul tradiţional, dacă vrei, venea în Vama tocmai pentru că nu vin alţii acolo. Vamaiotul actual vine pentru că vin şi alţii acolo. […] Vamaiotul „clasic”, ca să zic aşa, care voia să aibă un loc tihnit, neaglomerat, să aibă linişte,  nu zgomot, să-şi facă focul în faţa cortului şi care, de fapt, a fost vamaiotul emigrant din 2 Mai când a venit puhoiul peste 2 Mai, ăla e pe cale de dispariţie. În mod cert.”

Paul Drogeanu: „Pe când aici făceai ce vrei: mâncai ce voiai, invitai, stăteai la masă cu prietenii tăi. Şi era un model redus de societate aşa cum ai fi vrut-o tu, spre deosebire de societatea oficială, pe care o suportai dar… asta e. Asta ţi-o alegeai tu, dacă nu-ţi plăcea cineva nu era nevoie să te vezi cu el. Singura luptă dură era pentru a avea în curte numai oameni [pe gustul tău].”

Aurelian Trişcu: „Vedeţi, aici nu e vorba de un elitism, acum îmi dau seama, când critic „stricarea” componenţei sociale a plajei şi a localităţii. Nu e vorba de un elitism, de familii nobiliare sau… Unii dintre noi, mulţi, cei mai mulţi care eram acolo nu eram bogătaşi sau  cu rude apropiate politice, că altfel n-am mai fi fost acolo, am fi fost în închisori. […] Lumea de aici, care scăpase, pentru că nu fusese prea bogată, nu avusese rude politice mari, în funcţii, miniştri, nu fusesem în anumite domenii care trebuiau să se expună, cum erau ziariştii, scriitorii, pictorii, ăştia, mai ales ziariştii se turnau unii pe alţii că de asta se duseseră la ziaristică unii. Aici lumea bună nu era bună din punct de vedere nobiliar, cu ştampile. Era bună pentru că erau dintre cei cu şcoală, cu profesiuni, cu familie, cu iubire de natură, care e o calitate, cu înţelegere a naturii, care e o calitate, cu oameni care munceau în timpul anului şi veneau aici pentru ca să-şi refacă forţele […]”

Ioana Popescu: „Da, cred că sunt anumite repere vizuale care definesc 2 Mai-ul, dar nu repere vizuale în care poate să fie un anume tip. Deci plaja de la nudişti, sau digul de la textilişti, sau cârciuma Dobrogeanu, chestii de genul ăsta. Sau nea Ilie păscând oile cu măgarii pe scaieţii dintre 2 Mai şi Vama, sau faleza dintre 2 Mai şi Vama. Dar nu cred că 2 Mai-ul în sine ca aşezare are o oarece identitate vizuală, dacă stau să mă gândesc.”

Şerban Anghelescu: „E într-adevăr un spectacol descoperirea târzie a mării. E echivalentă cu descoperirea unei libertăţi enorme, a unui spaţiu imens deschis. Eu vorbesc din punctul de vedere al celui care se uită la mare şi nu la plajă, pentru că plaja mă interesează mult mai puţin. Dar mă interesează marea şi ce se petrece în interiorul mării, nu pe plajă. Îmi aduc aminte că… De fapt, cred că cea mai interesantă istorie pe care am auzit-o despre descoperirea mării am auzit-o în Maramureş, de la ţărani, care îmi povesteau despre o bucătăreasă care venise într-o vacanţă, sindicală probabil, la mare, şi s-a speriat de valuri în aşa fel încât a început să fugă din toate puterile ei spre uscat, crezând că valurile au s-o înghită, au să măture totul în cale.”

Liviu Papadima: „N-aveai voie să faci baie noaptea. Iarăşi, în teorie. În practică se făcea, dar trebuia să fim foarte grijulii ca să nu treacă patrula în momentul respectiv. Era foarte greu să te abţii mai ales în perioadele cu mare fosforescentă. Apar crustaceii ăia luminiscenţi şi atunci e o feerie. A fost o vară în care a fost extrem de spectaculoasă marea fosforescentă şi, mă rog, a fost suficient ca unul să dea de veste de pe mal şi toată lumea s-a aruncat în apă.”

Ioana Popescu: „M., nevasta lui Ş., două, trei săptămâni cât stăteau la mare ea bătea plaja în sus şi în jos şi aduna pietricele. Pe care le lua la Bucureşti. Pietricele printre care se găseau şi nişte exemplare senzaţionale, unele erau cioburi de sticlă de bere şlefuite în Dumnezeu ştie ce forme le şlefuise marea, altele erau nişte pietre cu fizionomii, mă rog, tot felul de lucruri minunate cu care umplea săculeţi pe care îi aducea la Bucureşti.”

Dan Vuşdea: „Era spaţiu pentru că nu era Şantierul, nu era Portul, nu era digul dinspre Mangalia, nu exista, era plaja până în Mangalia, unde aveau nişte blocuri militarii. Plaja era cam cu vreo 30 de metri cred că mai lată decât e acum, ca adâncime înspre mare. Şi ca întindere v-am spus, până spre Mangalia. Deci astea au fost chestiile majore care ne-au atras acolo. Pe vremea aia condiţiile de locuit erau pur ţărăneşti. Mai mult, trebuia să mergem undeva în capătul satului după apă potabilă, pentru că apa din puţurile lor nici la cafea nu mergea.”

Paul Drogeanu: „În Vama Veche plaja era mult mai mare şi cu dune, cum fusese pe vremuri şi în zona 2 Mai-ului. Dar era cu vegetaţie, dună – dună, deci cu parte destul de importantă [de vegetaţie] care creştea pe aceste dune de nisip iar dunele se terminau cu plaja.”

Vintilă Mihăilescu: „Pe plaja aia uriaşă, care era de două ori mai mare, era un fel de Stuf, un fel de gheretă cu trei paie şi nu ştiu ce, unde… nu mai ştiu cum îl chema pe tipul ăsta, dar Ovidiu l-a cunoscut. Era un tip mai în vârstă care era obsedat de Bolero şi Musorgski. Şi de la doişpe – unu – două încolo, când mai erau eventual doi oameni, trei oameni pe toată plaja aia uriaşă, îşi turna votcă şi dădea drumul la Bolero. Şi atunci prindea nişte luni… când era lună plină în orice caz. Lună plină, o plajă uriaşă goală şi de undeva se auzea Bolero-ul. Era fascinant.”

Aurelian Trişcu: „Mi-a rămas în minte şi [în] fotografiile pe care le avem acum de atunci, pare incredibil, pare în altă lume. Pentru că soţia, fetiţa şi fântânica aia care era acolo, puţ cu cumpănă, pe plaja goală, dacă îi spui cuiva că asta este la 2 Mai se uită [ciudat] la tine, în prima clipă. Îţi baţi joc, sau cum? Pare aşa, undeva, nu ştiu unde să spun că ar fi putut să fie aşa ceva. Nu într-o ţară foarte civilizată, cum ar fi la ocean, în Franţa, pentru că acolo s-a întâmplat demult ceea ce s-a întâmplat la noi aici de curând, plus mitocănia de la noi, adică afluenţa asta. Am scris o carte, teza mea de doctorat, despre arhitectură şi turism, cartea s-a numit „Arhitectura: obiectiv şi cadru pentru turism”. Şi una din observaţiile de acolo era că turiştii şi turismul îşi distrug propriile obiective.”

Ioana Popescu: „Nu exista. Autoritatea instituţională nu exista, miliţia nu era, nici un miliţian nu trecea pe acolo, din când în când câte un grănicer din mirador se uita cu atenţie cu binoclul pe plaja de nudişti – nu interesa pe nimeni. Când se întâmplau aceste drame, tragedii de care spun, nu intervenea nimeni, când se îmbătau, individual sau în grup, şi făceau oarece scandal pe uliţă nu intervenea nimeni. […] Nu exista, nu cred că simţeam autoritatea, cred că asta era minunat, că nu exista în nici un moment ameninţarea autorităţii sau sentimentul că există o autoritate undeva.”

Şerban Anghelescu: “[Autorităţile] Erau complet absente, adică Miliţia nu însemna absolut nimic. Mi se pare că nici nu era decât în Limanu post de Poliţie, nu în 2 Mai. Cu Miliţia socialistă n-am avut niciodată de-a face, dimpotrivă, Poliţia e mult mai frecventă acum, după ’90 şi-au făcut apariţia. Singurii, pe care, evident, nu-i cunoşteam, dar am intrat în relaţie cu ei, erau grănicerii.”

Vintilă Mihăilescu: „Totul era cunoscut dar aici ţine şi de politica generală, care a fost, după anii `67 – `68 cel puţin, ideea de a da supape. Şi asta a făcut totdeauna parte din strategia partidelor comuniste, peste tot. Ideea că absolut totul era supravegheat e corectă. Că absolut totul era împiedicat nu e corectă. Asta era o chestie controlată, în sensul că se ştia. După aceea s-a aflat… cu Paul [Drogeanu] de exemplu vorbeam… că a aflat de un prieten comun care era al Securităţii. Foarte simpatic, drăguţ, cu care ne-am înţeles foarte bine, dar care raporta tot. Deci nu că nu era cunoscut, nu că nu era controlat, dar era, repet, un fel de piua. Copilaşi, câtă vreme staţi în ţarcul ăla aşa, frumos, n-aveţi decât să vă jucaţi cu puţa în ţărână, treaba voastră, vă băteaţi, înjuraţi, nici o problemă. Când ieşiţi din ţarc nu e bine. Dar acolo n-aveţi decât să vă distraţi, că tăticul veghează.”

Şerban Anghelescu: „Între timp raporturile s-au schimbat, în ce fel: Vama care era un loc al tăcerii,  în raport cu 2 Mai-ul, a devenit cel mai zgomotos şi 2 Mai-ul este liniştit şi… nu e chiar un azil de bătrâni, dar după ’90 s-a spart totul în 2 Mai. Adică s-a spart clubul. Nici nu mai avea nici o raţiune să existe. Pentru că era o insulă de libertate, supravegheată probabil, se şi ştie că fata lui Pacepa care mergea în fiecare an în 2 Mai era urmărită permanent, şi pe plajă, şi avea maşina securiştilor în faţa casei unde locuia, şi era supravegheată permanent. 2 Mai-ul avea o foarte bună supraveghere, dar nu cred că a plecat de acolo ceva… că a plecat un complot vreodată, că s-a urzit un complot în 2 Mai. Era ştiut însă că aproape toţi cei care veneau acolo nu erau prieteni regimului comunist, dimpotrivă. Nu erau nişte protestatari pe faţă, dar erau, oricum, prin modul de viaţă şi prin modul de gândire în special erau împotriva comunismului.”

Dan Vuşdea: „Cea mai amuzantă întâmplare mi-a povestit-o văr-miu, care se ducea numai în Vamă să stea. Toate astea înainte de `89, povestesc. Şi pentru că era zonă de graniţă era pericol să ne atace submarinele flotei a şaptea din larg, pe plajă patrulau doi, militari, M.A.I., nu se ştie. Pentru că ei erau sub acoperire, adică erau descoperiţi. Adică dezbrăcaţi, ca să se integreze în peisaj. Unul mai mare în grad stătea pe cearceaf. Ăla mai mic în grad făcea jogging, aşa, pe plajă. Bineînţeles, dezbrăcat. Şi, din când în când, partea amuzantă, venea să îi raporteze ăstuia ce-a văzut. Amândoi în curul gol, ăsta în poziţie de drepţi saluta şi dădea raportul. Era o chestie adorabilă.”

Liviu Papadima: “Evident, poziţia regimului faţă de cortişti, faţă de nudişti, a fost fluctuantă, cu capricii. Au existat întotdeauna momente de-astea de persecuţie, dar nu a fost niciodată o acţiune de eradicare fermă a acestei comunităţi. Se făceau mizerii, se făceau în permanenţă mizerii. Într-o vreme, de pildă, multă vreme se mergea cu… [un autobuz], singura posibilitate pentru cei care nu aveau maşină din Mangalia spre 2 Mai era un autobuz care era tot timpul supra-încărcat şi care trebuia să treacă un pod mobil, care există încă, deşi în momentul de faţă circulaţia se face pe partea cealaltă. Şi acolo erau tot timpul controale. Şi în unele veri controalele alea luau aspectul unor şicane ameninţătoare. Se mai întâmpla să ţi se ceară să-ţi scoţi lucrurile din rucsac, ca să vadă dacă n-ai bărci pneumatice. Asta era o altă obsesie. Alea erau realmente strict interzise, în ideea că s-ar putea încerca să se fugă pe mare, ceea ce era o absurditate. Au fost veri în care a fost o prigoană mai agresivă în special la cortul de nudişti. Ţin minte că a fost o vară în care se zvonise că există o molimă de holeră. Şi… ăsta a fost pretextul pentru prigoana nudiştilor. De ce nudismul aduce holeră nimeni nu poate să înţeleagă. (râde) Asta era. Ştiu că atunci la restaurantul Dobrogeanu s-a introdus cu stricteţe o regulă, care exista teoretic dar nu fusese aplicată: chiar atunci când te duci la masa de prânz, în plin soare, să ai şi un tricou pe tine. Nu mai puteai să fii doar în costumul de baie. Când am întrebat dar de ce trebuie neapărat să-mi pun tricou, „păi”, zice, „nu ştiţi că e holeră?” (râde) A fost o vară în care… una sau mai multe, nu mai ştiu… în care au fost razii. S-au tăiat sforile de la corturi celor de la nudişti. Tot aşa, la nivelul şicanelor. E drept, puteau să fie foarte incomode.”

Dan Vuşdea: „Între 2 Mai şi Vamă mai era un post de grăniceri, era şi o unitate militară, mai retrasă. Şi tot aşa, te opreau sau nu-ţi dădeau voie să treci cu maşina. „Nu e voie, nu e voie.” „Dom`le, de ce nu e voie?” „Păi nu e voie.” „Bine, nu e voie.” Atunci într-o zi, voiam neapărat să ajung la Vama Veche, nu ştiu din ce cauză, gazda zice „Hai că te duc eu pe undeva”. Am luat-o peste câmp, pe nişte drumuri de câmp, am luat-o, am ocolit şoseaua şi m-am dus în Vama Veche. Şi mi-am făcut treaba şi când m-am întors grănicerul rămâne cu gura căscată. Zice „da` pe unde aţi trecut?”, zic „prin apă”. N-a mai avut replică pentru că era destul de tâmpit ca să nu poată să spună ceva.”

Paul Drogeanu: „Adjunctul şefului securităţii pentru cultură îşi făcea împreună cu nevasta şi apoi şi cu copilul vacanţele la 2 Mai. Multă lume dintre cei de la 2 Mai nu ştia care este funcţia acestui domn. Dar domnul acesta era acolo în misiune, pentru că era o chestie excepţională, aveai adunat la un loc toată „floarea” (râde) potenţialilor oameni care ar fi putut jena sistemul din vremea respectivă. Deci faptul că era un loc nu supravegheat, ci, cum să-i spunem, înregistrat, urmărit, dovedeşte că era o treabă neobişnuită. […] Cred că asta e o recunoaştere a faptului că la 2 Mai a existat un fenomen social articulat. N-ar fi acum un fel  de poveste, de recunoaştere post-festum a ce a fost acolo.”

Vintilă Mihăilescu: „Aici era o cultură unitară, nu pot să spun că era foarte conştientizată şi foarte militantă, dar era generaţia hippie, hippiotă. Era un gen de cultură hippie, à la roumaine, dar chiar şi târziu aceasta a rămas dominanta. În momentul în care s-a pierdut acest liant deja au început să se destrame şi 2 Mai-ul şi Vama Veche.”

Ioana Popescu: „Iar îmbrăcămintea era cu totul alta, în general erau, şi la fete şi la băieţi, lucruri largi, fluturate, nimic nu contura trupul. Erau fuste lungi şi creţe, gipsy, să spunem, erau aceste cămeşoaie care erau de două feluri, cămeşoaiele ţărăneşti cu „bună dimineaţa, naşule”, reinterpretate, revizitate şi purtate strict la 2 Mai, păstrate de pe un an pe altul. Sau începuseră să apară cămăşile cu iz african, de burnuz, de bubu. Repet, pentru fete părul lăsat pe spate, mai mult sau mai puţin pieptănat, flori în păr, scoici la gât, scoici pe braţe, pe degete, inele din pietre, culegeam pietre şi băieţii prin frecare piatră de piatră reuşeau să o găurească sau să-i dea o anumită formă şi pe urmă montată în sfoară sau în sârmă devenea bijuterie şi erau bijuterii-ofrande. Iar pentru băieţi, în afară de cămeşoaie, multe bărbi, plete, pe vremea aceea nu erau barbă şi tunsoare scurtă la păr, deci şi băieţii erau în mare parte pletoşi, dacă nu oricum cu părul mare. Pălării de soare foarte caraghioase. Fetele umblau cu turbane sau cu broboade legate în anumite feluri, fiecare mai special, iar băieţii aveau pălării de soare, nu erau şepcuţe sau pălăriile alea albe de soare, de vacanţă, ci pălării de soare care de care mai caraghioase. Unele erau pălării negre de fetru reinterpretate şi devenite pălării de plajă, altele erau pălării de soare împodobite: cu nasturi, catarame, scoici, la limita între artă manuală şi haz. De fapt era şi un fel de a face haz de tine însuţi, adică exista şi o notă de umor în felul de a te îmbrăca.”

(Dan Vuşdea îmi aduce o fotografie. În ea sunt doi tineri îmbrăcaţi în cămeşoaie şi cu mărgele la gât. Cel din sânga e el, cel din dreapta, cum urma să aflu, un văr.)

Dan Vuşdea: „Despre ce e vorba? Inventaseră doamnele aceste… să le zicem rochii, pentru a facilita îmbrăcarea şi dezbrăcarea pe plajă. Asta era. Şi poza asta, făcută de băşcălie cu văr-miu, ne-am îmbrăcat aşa şi am ieşit pe şosea că erau să dea autobuzele prin pom. Nu era vorba de hippie. Era vorba de o libertate de mişcare, adică… Dom`le, nu trebuia neapărat să te îmbraci ca să te duci la masă, nu trebuia… îţi puneai nişte una din astea pe tine ca pe plajă să poţi să te îmbraci pe dedesubt, dacă stăteai în 2 Mai. Dacă te duceai în Vama era altceva, că erai mai liber. Câteodată şi bărbaţii mai puneau din astea. Dar oameni foarte serioşi, n-aveau nici o legătură cu atitudinea hippie.”

Ioana Popescu: „Eu susţin că da [, se poate vorbi de o mişcare hippie], eu susţin că în perioada aia, datorită 2 Mai-ului şi a faptului că ne puteam manifesta „ca şi când”, deci într-un fel era o joacă de-a hippie, ne manifestam ca şi când am fi hippie, pentru că reveniţi acasă deveneam bucureşteanul cuminte, familistul, studentul conştiincios, deci lucrurile intrau în cu totul alt făgaş. Dar acolo era o perioadă de ieşire din piele, şi o ieşire din piele cu un anume tip de muzică, un anume tip de comportament, un cu totul alt program de zi-noapte, bioritm. Dormeam mult ziua şi lucrurile se petreceau noaptea, plajă şi baie noaptea, lucrurile se schimbau efectiv la 180 de grade şi felul în care se schimbau, deci tipul de viaţă spre care conducea această schimbare era tipul de viaţă hippie. Şi eu susţin că în 2 Mai cu precădere s-a trăit hippie multă vreme, ca de obicei am târât „hipismul”… dar asta înseamnă altceva… am târât modul de viaţă hippie după noi mult după ce trecuse la el acasă. Din nostalgia acestui sentiment de libertate, nu ştiu, spune-i „libertate înflorită”. Era şi un mod de a înnoda, nu mai era cazul meu în speţă, fiindcă eram deja măritată, aveam deja copii, dar exista un mod de a înnoda relaţii amoroase mai liber decât când erai acasă. Mai ales la cort, fetele migrau dintr-un cort într-altul, din două în două nopţi sau în fiecare noapte. Existau permanent – asta îmi amintesc – permanent mari tragedii amoroase. Nu se putea ca pe plaja de corturi să nu existe cel puţin un cuplu care plângeau, ea plângea, el ameninţa că se sinucide, ea voia să se înece, el se îmbăta. Existau chestii din astea palpitante, dacă vrei, spectaculoase, care se întâmplau în fiecare sezon.”

Aurelian Trişcu: „Cred că şi acolo, la un moment dat, populaţia s-a mărit şi s-a diversificat. La început erau puţine familii, care povesteau acasă ce bine e acolo. Şi atunci mai atrăgeau încă unul, şi încă şapte, şi încă douăzeci. Şi asta a crescut ca în China. Adică douăzeci pe urmă erau optzeci. Sau două sute. Şi cred că acest fenomen hippie… anumite elemente din fenomenul hippie se regăsesc şi în alte categorii, în alte mişcări chiar. […] Repet, adică mă gândesc acum faţă de întrebarea pe care o spuneţi, că mulţi din cei care veneau acolo aveau câte un deget hippie sau câte o ceva anterior hippie-lor care îi anunţau pe hippie. Adică sigur că la mare acolo, în libertatea de acolo era o altă costumaţie, mai liberă. Mergeai, ştiu eu, mai degajat decât la oraş. Sau chiar [mai degajat decât] în alte localităţi, ca pe litoral, dincolo. Oamenii aveau şi o individualitate mai marcată, familiile astea care veneau acolo. Cum spuneam, chiar colegii mei sau oameni de la şcoală sau de la facultate erau personalităţi foarte bine conturate. Unii povestitori, unii cu muzică, unii cu metafizică sau alţii cu probleme de yoga. Adică erau multe şcoli, multe genuri. […] Asta era o trăsătură a hippie-lor. Nu erau o garnizoană, un regiment de oameni care să aibă frapant aceeaşi treabă, aceleaşi gesturi, aceeaşi îmbrăcăminte.”

Paul Drogeanu: „Eu nu cred că a existat o mişcare hippie. Dar a existat o cultură comunitară de tip 2 Mai legată de moda vestimentară şi o expresie a unui anumit tip de sociabilitate a unei… un fel de elitism, de fapt. Adică nu era o societate foarte democratică în afara graniţelor acceptate. Da, era o elită, în care puteai să intri… Era o elită culturală.”

Paul Drogeanu: „Se împărţeau mesele la umbră, fiecare familie avea masa ei. Iar petrecerile se făceau de către cei din curtea respectivă, fiecare avea genul lui de muzică pus într-o anumită ordine. Dar dacă cunoşteai pe unul din cei cincizeci din curtea respectivă nu era nici o problemă să stai şi tu acolo, cât voiai. Pe urmă, sigur, era un raport cu mâncarea şi băutura. Bine, mâncarea ca mâncarea, băutura [era importantă]. Era un lot care era băutura asigurată de cei din curte; îţi luai vinul, îl puneai în găleată, găleata o puneai în puţ şi aşa se răcea. În puţ puneai pepenii şi băutura. Dar tu, când te duceai în vizită, ca şi la petrecerile din Bucureşti, luai o sticlă de votcă şi cu ea veneai, o puneai pe masa respectivă şi… Nu era o condiţie, dar aşa se făcea. În loc de flori duceai o sticlă. Cam asta era structura ceaiurilor. Că uneori puteai să sari gardul şi să te duci la vecin. Sau aflai că, uite, în curtea cutare a venit nu-ştiu-cine. Şi te duceai să-l vezi, mai stăteai de vorbă… Dar în general se duceau până spre dimineaţa. Şi pe de altă parte puteai şi să te duci jos la corturi să vezi ce se întâmplă, cine a mai venit, cine a plecat. Cam aşa era cu petrecerile. Care au dispărut, nu se mai fac, acum se fac grătare.”

Ioana Popescu: „[…] erau cunoscuţii celor care organizau petrecerea, dar pe parcurs, pentru că se auzea muzică, hihăială, pentru că vedeai peste gard, totul era în deplină transparenţă, gardurile erau mici, nimeni nu-şi construia ziduri în jurul gospodăriei, vedeai că se întâmplă ceva acolo, o petrecere, şi întrebai „Mai e loc? Ne primiţi şi pe noi?” „Hai, veniţi”. Te uitai la oameni dacă erai înăuntru, vedeai cam cum arată, îţi convenea să intre, da sau nu, în general cam erau primiţi toţi. Şi în general erau mai multe petreceri în sat în aceeaşi seară, deci cam aveai de unde alege. Şi oamenii se amestecau. Se amestecau, în acelaşi timp se creau şi găşculiţe, dar în interiorul aceleiaşi gospodării şi aceleiaşi petreceri. Se dansa foarte mult, spre deosebire de acum, sau de ce mi se pare mie că văd acum. La petrecerile între prieteni se dansa enorm. De fapt asta se făcea: se bea, se mânca mai puţin şi se dansa pe rupte. Pe rupte, până la epuizare. În general rock`n`roll şi mai încolo a apărut şi twist-ul, mă rog, şi „muzică de blangot” cum ziceam noi, muzică de mozol. Muzică lentă, în care dansai şi te iubeai în acelaşi timp.”

Şerban Anghelescu: „În rest, pentru că cunoşteam foarte multă lume, puteam să mă opresc aproape în fiecare casă, unde se întâmpla seara câte ceva. Ce putea să se întâmple… muzică, conversaţie, băutură. Puteai să vii cu sticla ta oriunde, oriunde aveai prieteni, bineînţeles. Şi ne duceam în vizită la Tereza Culianu, la sora lui Ioan Petru Culianu, care locuia la o familie de tătari. Şi ce puteam să facem? Jucam cărţi, foarte des, ne plimbam, cât te poţi plimba pe corso în 2 Mai. Nu făceam nimic extraordinar. Dar în fiecare curte exista, de regulă, câte o petrecere. Nu mai ştiu dacă se şi dansa, se şi dansa, dar nu cred că dansul era dominant. Muzica era obligatorie, băutura şi cam atât.”

Vintilă Mihăilescu: „Când vorbeam de petreceri nu însemna că… a nu se confunda petrecerile cu beţiile. La petreceri evident că se şi bea, dar se cânta şi se asculta, se cântau anumite lucruri, se asculta o anumită muzică şi se purta un anumit gen de discuţii. Câteodată stăteai la o votcă până la şase dimineaţa să discuţi despre Heidegger, habar n-am, nu ştiu, sau despre suflet. Erau discuţii, un mod de socializare, de elită şi elitist. Când nu făceai faţă măcar te făceai că faci faţă. Aşteptarea era să te descurci la orice, să-ţi placă discuţii de acest gen şi muzică de acest gen. Nu-ţi plăcea acest gen de discuţie sau acest gen de muzică – expulzarea era foarte rapidă. Adică nu prea aveai şanse la 2 Mai – Vama Veche.”

Aurelian Trişcu: „Pe urmă, existau anumite libertăţi, poate aţi mai auzit treaba asta. Libertăţi iarăşi puţin stranii atunci, şi nu ne gândeam la ele. De pildă, exista un nudism amestecat cu ceilalţi. Nu era o zonă înconjurată, izolată a nudiştilor. Şi totul părea mult mai sănătos, mult mai liber. Se ştie de la copiii mici că ceea ce este oprit, fructul oprit, acolo te repezi. Faptul că exista o libertate din asta, ca tu să stai să citeşti o carte şi alături să vină un… mai târziu Ministru al Sănătăţii, doctor, care întâmplător stătea destul de aproape de noi pe strada din Bucureşti, şi soţia lui era nud, adică stăteau la nudism. Tu citeai şi ea stătea alături. La un moment dat şi schimbai o vorbă, dacă te întreba cât e ceasul sau nu ştiu ce chestie. Asta părea curios. Sau dimineaţa, când deschideai cortul că era briza de dimineaţă şi noaptea dormeai cu cortul închis, cort relativ mare dar cort alpin, nu în picioare, din ăsta militar. Erau şi familii care mergeau aşa, dar nouă ni se părea puţin mai industrial, aşa, mai nu ştiu cum, mai străin, mai comercial. Şi vedeai o tânără care ieşea din cortul de alături, se întindea la soare, făcea plajă aşa, intra iarăşi căscând în cort ecţetera.”

Liviu Papadima: „Eu am fost în permanenţă la campingul de îmbrăcaţi, la textilişti. Existau evidente diferenţe şi… n-aş zice neapărat animozităţi… tensiuni între cele două grupuri. Noi mergeam deseori la campingul nudiştilor pentru… în primul rând seara, pentru o băută. Era mai greu invers. Mi-aduc aminte de un incident extrem de iritant şi de strident, când o turistă, cred că cehoaică era, a venit de la campingul nudiştilor la textilişti. Mă rog, a înţeles că se poartă costum de baie, dar după ce a stat la plajă şi a făcut baie s-a dus la duş să se spele. Şi şi-a dat jos complet costumul de baie de pe ea, duşurile fiind în aer liber, în văzul tuturor. A fost pe punctul de a fi linşată, pentru că s-a trezit o congregaţie de bărbaţi să vocifereze, că să plece de acolo, că ce e neruşinarea asta şi aşa mai departe. Ea neînţelegând o boabă româna. N-aş fi vrut să fiu în pielea ei în momentul respectiv.”

Aurelian Trişcu: „Atunci duşurile erau sus la 2 Mai, nu ştiu acum dacă sunt şi pe plajă, cred că nu. Erau pe faleză, sus. Şi era lume foarte puţină şi puteai să foloseşti duşurile foarte bine. Alt moment de dezbrăcare în aer liber foarte civilizat. Copiii şi tineretul, şi pe urmă bătrânii, de la o vreme, după cum se vede în ultima vreme cu personalităţile astea mari, dau în mintea copiilor şi sunt uluiţi de goliciune. Atunci era o experienţă foarte sănătoasă, foarte normală. Nu era un exces.”

Ioana Popescu: „[Între nudişti şi textilişti] exista un reciproc complex de superioritate – inferioritate. Textiliştii se simţeau în adâncul sufletului oamenii civilizaţi, deci urcaseră totuşi deasupra nivelului animal şi  instinctual, erau oamenii civilizaţi, şi în general la textilişti erau corturi mai mari şi mai făţoase. Pe bune, adică cred că erau oameni cu posibilităţi puţin mai mari financiare, nefiind nici ei nişte bogătani. Şi în ultimă instanţă făceam parte cam din aceeaşi lume, dacă e să te gândeşti. Iar pe partea cealaltă, la budişti, exista ideea că noi, budiştii, suntem cei curajoşi, liberi, mult peste civilizaţia pudorii mic-burgheze. Erau şi anii când ajunsese la noi flower-power şi aşa mai departe, deci umblam cu pletele pe spate, înveliţi în nişte cămeşoaie sau în nişte fuste lungi, scoici la gât. Mi-amintesc că era vremea în care îmi pictam pistrui verzi pe faţă şi floricele cu fla-ul, fiind deja mamă de doi copii, nota bene. Dar cam aşa era vremea atunci. Deci astea erau complexele de superioritate. Pe de altă parte, ele erau dublate de complexe de inferioritate. Textiliştii că stau cu costumul pe ei şi  li se încrustează plasticul de la costum în carne şi noi înotam în apă în pielea goală cu plăcerea aferentă. Deci ei cu complexul ăsta de inferioritate că totuşi rămăseseră oarecum în chingi, noi cu complexul de inferioritate că, sigur că da, ne simţeam oarecum priviţi ca marginali. Ne plăcea situaţia, dar eram şi priviţi ca atare.”

Paul Drogeanu (cercetător, 63 ani): „Nudismul nu era o chestie în sine, chiar râdeau nişte prieteni de-ai mei că apăruse nu ştiu unde, într-o revistă, în Geo sau nu ştiu unde, o chestie cu naturismul, primele plaje naturiste din Europa. Şi era citat şi 2 Mai-ul. Păi noi nu aveam senzaţia că facem naturism, era o formă de a te simţi bine, nu o formă de a lua o atitudine social-politică. Şi asta era. Aşa învăţaserăm de fapt de la părinţii noştri.”